Valeriana officinalis L.
Valeriană
Odolean; Fr.: Valeriane; G.: Baldrian; K.: Mezei macskagyoker; R.: Valeriana lekarstvennaia.
Caractere de recunoaştere: Planta: Specie ierbacee perenă, iniţial cu rozetă de frunze, apoi cu tulpină, erectă, neramificată, înaltă de 25—150 (200) cm; partea subterană: rizom vertical scurt, galben-brun cu cicatrice ale frunzelor la suprafaţă; din rizomi se pot dezvolta stoloni subterani scurţi, precum şi 60—70 rădăcini adventive din care pornesc rădăcini de ordinul II şi III, astfel încît sistemul radicular are un aspect foarte stufos; tulpina aeriană: apare de abia vara sau în al doilea an de vegetaţie, fiind brăzdată la suprafaţă şi goală la interior, puţin păroasă numai la partea inferioară; frunze: în primele faze de vegetaţie frunze în rozetă; frunzele tulpinale sînt opuse, imparipenat sectate, lungi de 5—25 cm, cu 5—11 perechi de lacinii lanceolate, late de 0,5—1,5 cm; pe faţă sînt scurt păroase, pe dos şi la bază părozitatea este mai dezvoltată; baza frunzei înconjură pe jumătate tulpina, iar peţiolii descresc de la bază către partea superioară, unde frunzele sînt sesile; flori: în inflorescenţe dense de tip dihaziu asemănător cu o umbelă trifurcată; florile sînt mici de 4—5 mm, roşii liliachii pînă la albe, pe tipul 5, cu elementele unite; fructe: achene ovate, îngustate spre vîrf, comprimate, cu o nervură pe fată şi 3 pe dos, iar terminal păstrează o coroană de papus.
Înflorire: V - IX.
Observaţii: împreună cu V. officinalis se poate utiliza şi Valeriana sambucifolia Mikan., care are frunzele cu numai 2—4 perechi de lacinii mai groase, ovate şi care dă din rizomi stoloni aerieni.
Materia primă: Rhizoma et Radix Valerianae — formată dintr-un rizom scurt, cilindric, adesea cu stoloni subterani scurţi, cu numeroase rădăcini care se împletesc între ele. Rizomul este de 2—4 cm lungime şi 1—3 cm grosime, avînd la extremitatea superioară un mic rest din tulpina aeriană; la interior este uneori lacunos şi septat. Rădăcinile sînt fin ramificate, lungi de 6—12 cm, groase de 2—3 mm, cilindrice, fin striate longitudinal. Rizomul este de culoare galbenă-brună pînă la brun la exterior şi albicios la interior. Rădăcinile sînt de culoare brună-închis, brună-gălbuie sau cenuşie-brună.
Mirosul materiei prime este caracteristic, de acid valerianic, gustul dulceag, aromat, puţin amar.
Ecologie şi zonare în cultură: Deşi specia este răspîndită şi în flora spontană, în tufărişuri, păduri, locuri umede şi umbroase, marginea apelor, lunci şi zăvoaie — în special în zona de deal şi munte, astăzi ea este exploatată aproape exclusiv numai din cultură.
În concordanţă cu condiţiile în care se dezvoltă în flora spontană, Valeriana suportă mai bine temperaturile scăzute decît cele ridicate. Seminţele încep germinarea la +5° (temperatura optimă fiind de 20—30°). Suportă geruri de —15 ...—20° fără strat de zăpadă, pornind în vegetaţie primăvara la 1 —2°. în condiţiile în care este cultivată în locuri mai călduroase, ca factor ecologic de compensaţie va fi umiditatea în exces.
Faţă de umiditate planta prezintă pretenţii ridicate, dezvoltîndu-se optim acolo unde precipitaţiile anuale sînt de cea 650 mm. Plantele pot suporta şi perioade de secetă, dar aceasta influenţează negativ asupra conţinutului în ulei esenţial.
Poate creşte la lumină sau semiumbră, dar la lumină sistemul radicular are cea mai mare dezvoltare.
Solurile cele mai indicate sînt cele profunde, bogate în humus, uşoare, luto-nisipoase situate pe locuri umede, dar permeabile pentru apă. Se pot utiliza şi solurile desecate, turboase. Sînt contraindicate solurile grele, argiloase, care împiedică dezvoltarea sistemului radicular şi fac totodată foarte anevo¬ioasă operaţia de spălare a rădăcinilor după recoltare.
Zone foarte favorabile pentru cultură sînt Cîmpia Timişului, Cîmpia Crişurilor (jud. Bihor), Podişul Someşului (judeţul Maramureş), Podişul Transilvaniei (judeţele Cluj, Alba, Mureş, Braşov) şi depresiunile marginale (judeţele Bistriţa-Năsăud, Harghita, Covasna), iar zone favorabile Cîmpia Moldovei şi subcarpaţii răsăriteni (judeţele Suceava şi Neamţ).
Tehnologia de cultură: Este de preferat ca Valeriana să urmeze după culturi pentru masă verde sau prăsitoare îngrăşate care eliberează terenul timpuriu. Este contraindicat să urmeze în cultură după floarea-soarelui, sorg, in pentru ulei sau mac.
Poate reveni pe acelaşi teren după o perioadă de cel puţin 5 ani sau poate fi cultivată şi după speciile contraindicate dar după un interval de 5 ani. Lucrările de bază sînt în funcţie de metoda de înfiinţare (însămînţat direct în cîmp sau plantarea răsadurilor obţinute în straturi reci sau în cele calde) şi de timpul de însămîntare sau plantare (sfîrşitul verii, toamna sau primăvara). Pentru însămîntare direct în cîmp la sfîrşitul verii, terenul se ară în aceeaşi zi cu recoltarea plantei premergătoare la adîncimea de 30—35 cm (în funcţie de umiditatea din sol pentru a nu scoate bolovani); pentru însămînţarea sau plantarea de toamnă, dacă planta premergătoare a fost o prăsitoare bine lucrată, terenul se ară la 15—20 cm cu plugul în agregat cu grapa cu discuri imediat după recoltarea plantei premergătoare şi la 10—15 zile înainte de semănat sau plantat se execută arătura adîncă cu care ocazie se încorporează în sol şi îngrăşămintele necesare, apoi se grăpează, se tăvălugeşte înainte şi după semănat; pentru însămînţarea sau plantarea de primăvară, arătura adîncă din toamnă rămîne în brazdă crudă peste iarnă şi primăvara se afinează solul cu cultivatorul, se nivelează, se tăvălugeşte şi apoi se seamănă.
Ca îngrăşăminte se recomandă încorporarea în sol, odată cu arătura de bază a 60—70 kg/ha s.a. fosfor şi 50—65 kg /ha s.a. potasiu, iar în primăvară cantităţi mai reduse de azot, respectiv 30—35 kg /ha s.a.
Reuşita culturii de Valeriana depinde de felul cum este lucrat terenul şi de modul de însămîntare. Valeriana, fiind o plantă cu sămînţa mică, are nevoie de un teren lucrat foarte bine, grădinăreşte.
Se poate însămînţa direct în cîmp sau înmulţit prin răsaduri produse în straturi reci de vară sau în răsadniţe calde. Pentru însămîntare directă în cîmp este necesar ca înainte şi după însămîntare terenul să se tăvălugească pentru a se forma un pat germinativ cît mai bun. însămînţarea se execută la începutul lunii august, cu semănătoarea, în rînduri, la distanţa de 50 cm. în vederea repartizării cît mai uniforme, sămînţa se amestecă cu material inert într-un volum de 5 ori mai mare decît materialul de înmulţire. La hectar se dau 2—3 kg sămînţa cu puritatea de 90%, germinaţia de 70% şi umiditatea maximă de 12%. Greutatea medie a 1 000 seminţe este de cea 0,4235 g, iar la un gram intră în medie 2 362 seminţe.
Straturile reci se însămînţează în a doua jumătate a lunii iulie şi prima jumătate a lunii august, la adîncimea de 0,5 — 0,7 cm, astfel ca pînă la venirea îngheţurilor plantele să poată dezvolta o rozetă cu 3—5 frunze adevărate. Pentru un hectar sînt necesari 150 m2 straturi (0,4 kg sămînţă). După semănat, stratul se tasează cu o scîndură şi se acoperă cu un strat de 0,3 mm mraniţă cernută.
Pentru a crea condiţii bune de răsărire, a evita uscarea excesivă a pămîntului însămînţat şi a preveni distrugerea plantelor răsărite de către razele puternice ale soarelui, straturile se acoperă cu un material protector în grosime de 1,5—2 cm (paie întregi de cereale sau tulpini de alte plante).În condiţii normale, sămînţa răsare după 10—12 zile; pe măsura dezvoltării răsadului, materialul protector se ridică treptat în 2—3 etape în aşa fel încît plăntuţele să nu sufere de umbrire sau de prea multă lumină.
În răsadniţe calde se seamănă cu 45 zile înainte de plantare, adică în prima jumătate a lunii februarie. Pentru un hectar de cultură sînt necesari 60 m2 răsadniţe (0,4 kg sămînţă).
Însămînţarea în răsadniţe sau straturi se face manual, prin împrăştiere, în două etape succesive. Lucrările de îngrijire în răsadniţe constă în plivirea continuă a buruienilor, afînarea solului şi udarea ori de cîte ori este nevoie.
Răsadul din straturile reci se plantează toamna, în luna septembrie, dacă timpul permite, iar cel din răsadniţe calde se plantează primăvara, cît mai devreme, cînd are 4—5 frunze. Plantările tîrzii de primăvară fac ca recolta să fie de 1,5—2 ori mai mică.
înainte de scoatere, răsadurile se udă abundent pînă la o adîncime de 15 — 18 cm. Se scot din strat numai în ziua plantării şi se transportă în coşuri de nuiele sau lădiţe. Rădăcinile mai lungi se scurtează la 6—8 cm, (întrucît la plantare cele lungi se îndoaie, se prind greu şi se dezvoltă slab). Plantarea se face cu plantatorul, în pămînt bine pregătit, preferabil în a doua jumătate a zilei sau pe timp noros. După plantare plantele se udă pînă ce se prind definitiv.
Plantarea se face la 50 cm interval între rînduri şi la 25 cm distanţă între plante, pe rînd. După 7—10 zile răsadurile se verifică şi se completează golurile, în cazurile cînd terenul a fost bătătorit cu ocazia plantării, se execută fără întîrziere prima praşilă cu sapa. Aceeaşi lucrare se execută între rînduri şi în cazul însămînţării directe în cîmp, atunci cînd plantele nu au răsărit în totalitate din cauză că terenul are crustă.
Pe timpul verii se execută cel puţin 4 praşile.
Evaluarea producţiei se face cu o săptămînă înainte de recoltare. Spre exemplu: s-au recoltat de pe 10 m2 7kg rădăcini, revenind 700 grame la m2. Umiditatea este cu 75% peste cea normală; din 4 kg rădăcini crude se obţine 1 kg de rădăcini uscate. Producţia medie la hectar evaluată este:
7000/4=1750 g radacini uscate la 10 m2.
1750g/10 m2=175 g/m2.
Se scad 5% pierderi la recoltare, transport şi manipulare.
175-(175gX5/100)=166,25 g radacini uscate la m2.
166,25X10000 m2/1000g=1662 kg radacini uscate la hectar.
Rădăcinile cu rizomi se scot în toamna primului an de cultură, cu 2— 3 săptămîni înainte de îngheţ. Recoltarea trebuie să se facă toamna tîrziu, întrucît în acest timp rizomii au maximum de greutate şi de principii active. Pentru recoltare se foloseşte cazmaua, plugul fără cormană sau maşina de recoltat cartofi.
Primăvara nu se recomandă a se recolta rizomii deoarece se obţine un produs calitativ şi cantitativ inferior, mai ales după ce a dat mugurele.
În cazul cînd cultura este destinată pentru producerea de seminţe, după recoltarea acestora, în al doilea an de cultură, rizomii se scot din pămînt cu rădăcini cu tot.
Un hectar produce 1 200—2 500 kg rizomi cu rădăcini în stare deshidratată.
Seminţele se recoltează în al doilea an de cultură, de la plantele destinate special pentru aceasta, bine dezvoltate şi neatacate de boli sau dăunători.
Înfloritul şi coacerea făcîndu-se succesiv, seminţele se recoltează în 2— 3 etape, pe măsură ce ajung la maturitate. Momentul de recoltare este atunci cînd la 20% din seminţe a apărut puful şi cînd au căpătat o culoare galbenă-brună. Inflorescenţele cu seminţele ajunse la maturitate se taie la 30—40 cm de la vîrf în jos, se leagă în snopi mici. Pentru uscare se atîrnă în magazii sau poduri de casă. Aceste încăperi trebuie să fie curate, ferite de şoareci, cu podeaua acoperită cu hîrtie.
Pe măsură ce ajung la maturitate (8—10 zile de la recoltare) inflorescenţele se treieră, iar seminţele se vîntură uşor pentru a se înlătura boabele seci şi resturile de plantă. La hectar se pot obţine 350—500 kg seminţe de calitate bună. Determinarea energiei germinative se face în 5 zile, iar a facultăţii germinative pînă la 14 zile.
Bolile, dăunătorii şi mijloacele de combatere: Poate fi atacată de mana valerianei, făinare şi rugină. Mana atacă în tot timpul vegetaţiei şi apare pe frunze sub formă de pete. Pe partea superioară a frunzelor petele sînt de culoare verde palidă sau galbenă, pe cea inferioară sînt acoperite cu un puf cenuşiu-violaceu. Se combate prin stropiri cu zeamă bordeleză 1%.
Făinarea apare pe frunze sub formă de pete albe, făinoase, care mai tîrziu capătă o culoare neagră. Atacă plantele în tot timpul vegetaţiei. Se combate prin prafuire cu sulf sau prin stropire cu acid sulfuric 0,1%.
Rugina atacă frunzele şi codiţele lor în perioada de vegetaţie a plantelor. Această boală produce pe frunze nişte pete portocalii, distribuite neuniform. Se combate prin stropiri cu zeamă bordeleză 1 % sau sulfocalcică.
În straturi, valeriana este atacată de coropişniţe şi cîrtiţe. Coropişniţele se combat cu Verde de Paris, cîrtiţele cu arseniat de calciu sau prin scoatere cu sapa sau hîrleţul.
Valeriana mai este atacată de larvele gîndacului Agofianthia violacea, care distrug interiorul tulpinilor în perioada iunie-septembrie. În stare adultă gîndacul este de culoare albastră-metalică, lung de 8—11 mm, iar larvele sînt de culoare alba-gălbuie, fără picioare, cu pîntecul drept şi lung de 9—14 mm. Plantele atacate se usucă şi se rup. Se combate prin îndepărtarea şi arderea tulpinilor atacate.
Larvele cărăbuşului de mai atacă rădăcinile plantelor transplantate. La arăturile pentru pregătirea terenului se adună cu mîna şi se distrug. Ca mijloc preventiv Valeriana nu trebuie să se cultive pe acelaşi loc decît după 5 ani.
Pregătirea produsului în vederea prelucrării: Partea aeriană se taie de la colet, după care rădăcinile se curăţă de pămînt prin scuturare, se pun în coşuri de nuiele, se spală bine într-o apă curgătoare, într-un timp cît mai scurt posibil pentru a nu-şi pierde calităţile. Printr-o verificare atentă se îndepărtează resturile de tulpini şi frunze netăiate, resturile de pămînt rămase între rădăcini, rizomi şi resturile de rădăcini înnegrite.
După spălare, rizomii cu rădăcini se lasă la zvîntat timp de 1—2 zile, în straturi de 10—15 cm, în aer liber, pe timp frumos sau în încăperi aerisite atunci cînd timpul este ploios. Odată uscaţi, radicelele (firele foarte subţiri ale rădăcinii) se înlătură prin scuturare sau pieptănare. Pentru uscare rizomii se aşază în poduri de case, şoproane sau încăperi bine aerisite, într-un strat de numai 5 cm. Pe o ramă de 1 X 0,70 m se aşază 2 kg rizomi în stare proaspătă. Rădăcinile fiind foarte fragile, nu se întorc în timpul uscării.
În uscătorii artificiale, la o temperatură de 35—40°, uscarea se face în două zile, iar la soare se realizează în 20 zile.
Se consideră produsul bine uscat cînd rizomii (partea groasă) se pot rupe şi în interior sînt uscaţi. Rădăcinile fiind subţiri, sfărîmicioase, produsul uscat se lasă un timp înainte de ambalare, pentru revenirea şi uniformizarea umidităţii.
Rizomii cu rădăcini se păstrează în vrac, în poduri sau camere aerisite, ferite de pisici. Nu se ţin în aceeaşi încăpere cu alte plante cărora le pot transmite mirosul.
Condiţiile tehnice de recepţie prevăd ca produsul să fie format din rizomi cu rădăcini, admiţîndu-se ca impurităţi — max. 5% rizomi fără rădăcini şi resturi de tulpini şi max. 5% radicele (rădăcini subţiri sub 1 mm), corpuri străine organice — max. 0,5% şi minerale — max. 4%, umiditate — max. 14%.
Compoziţia chimică: Conţine 0,5—2% ulei volatil. Cercetările efectuate în ţara noastră au arătat că uleiul volatil creşte considerabil în rizomi şi rădăcini prin plantarea şi însămînţarea direct în cîmp la sfîrşitul verii faţă de pragul iernii sau începutul primăverii (1,85% faţă de 0,90%). De asemenea, tăierea tijelor florale la îmbobocire duce la creşterea conţinutului în ulei volatil.
Uleiul volatil de valeriana conţine cea 9,5% izovalerianat de bornil, formiat, acetat şi butirat de bornil, 1-camfen şi 1-pinen şi borneol sub formă esterificată cu acizii formic, acetic şi butiric; acid izovalerianic, alcaloizi (catinina, valerina, α-metilpirilcetonă, valerianona etc.) rezine şi alţi acizi organici liberi (formic şi acetic), tanin, acid α-oxivalerianic, acid valerinic şi valerenolic, izoferulic etc, sescviterpene (valene), alcooli, esteri, fenoli, cetone, oxilactone, sitosteroli etc.
Rizomii şi rădăcinile mai conţin: acid cafeic şi clorogenic, heterozide (valeride), lipaze, oxidaze, zaharoză, glucoza, antibiotice, săruri minerale etc.
Cercetătorii din ţara noastră au adus în ultimii 40 ani contribuţii importante la elucidarea compoziţiei chimice atît de complexe a acestei specii.
Acţiune farmacodinamică - utilizări terapeutice: acţiunea specifică sedativă a acestei specii este condiţionată de materia primă (proaspătă, stabilizată, nestabilizată sau uscată) şi de procedeul de extracţie, în special de solventul utilizat.
Componentele principale din uleiul volatil, α-metil-cetona şi unii dintre alcaloizi au efecte inhibitoare pentru ţesuturile nervoase şi musculare. Acţiunea principiilor considerate active asupra sistemului nervos se caracterizeaza prin modelarea sistemului nervos de relaţie. Efectele sedative se manifestă atît asupra encefalului cît şi asupra celorlalte segmente ale sistemului nervos. Preparatele pe bază de rizomi şi rădăcini de valeriană au efecte sedative în special în nevroze prin diminuarea excitabilităţii măduvei spinării şi a creierului. Acţiunea exercitată asupra musculaturii netede şi striate se obţine printr-un dublu mecanism: unul direct-muscular, iar altul indirect nervos. După cercetări mai recente s-a constatat că nu există un singur principiu activ responsabil pentru acţiunea terapeutică, produsele farmaceutice din această specie acţionînd prin complexul de principii active. S-a pus în evidenţă şi acţiunea hipotensivă a acestei specii.
Preparatele pe bază de Valeriană sînt recomandate ca sedativ în stări de excitaţie manifestate prin insomnii, nervozitate, hipersensibilitate motorie şi senzorială, în nevroza cardiacă şi ca antispastic uşor.
Rizomii şi rădăcinile de Valeriană intră în compoziţia ceaiurilor: calmant, calmant împotriva tulburărilor cardiace, gastric şi sedativ.
Dacă puteţi să ne ajutaţi la traducerea oricărui articol în orice limbă străină vă rugăm să ne lăsaţi un mesaj la rubrica contact! Mulţumim!