Saponaria officinalis L.
Săpunariţă, Odogaci, Ciuin roşu
Fr.: Saponaire officinale ; G.: Gemeines Seifenkraut; M.: Kozonseges szappanvirâg ;R.. Mîlnianka lekarstvennaia .
Caractere de recunoaştere săpunariţă: Planta: Specie ierbacee perenă, erectă, de 30—70 (80) cm înălţime ; partea subterană : rizom cilindric, gros pînă la 2 cm, puternic ramificat, cu suber roşcat; din el pornesc rădăcini care se deosebesc prin lipsa nodurilor cu muguri opuşi, precum şi. stoloni; tulpini aeriene : puţin sau deloc ramificate ; poartă frunze şi inflorescenţe ; prezintă şi lăstari sterili ; frunze : eliptice, alungite (7—10 cm), cu 3 nervuri, puţin concrescute la bază, cu marginea întreagă ; flori : în inflorescenţe de tip dichaziu ; caliciu gamosepal, tubulos, pînă la 2 cm, cu 5 dinţi, 5 petale albe sau roz, uşor emarginate, avînd o anexă la interior numită unguiculă, 10 stamine, ovar alungit cu 2 stile ; fructul : capsulă pînă la 2 cm, cu caliciul persistent, se deschide la maturitate prin 4—5 dinţi inegali ; seminţe uşor turtite, reniforme, negre, pînă la 2 mm lungime şi pînă la 1,8 mm lăţime.
 |
| From selene |
 |
| From selene |
 |
| From selene |
 |
| From selene |
Materia primă de la săpunariţă: Radix Saponariae rubrae se prezintă fie sub formă de fragmente de rizomi şi rădăcini cu stoloni de 5—10 (15) cm lungime şi 2—8 cm grosime, de culoare brună-roşiatică pînă la brună-închis la exterior, galbenă la interior, fie sub formă de materie primă fragmentată (concis). La suprafaţă rizomii au striaţiuni longitudinale. Stolonii au nodozităţi circulare cu cîte doi muguri opuşi, cu cicatrice rotunjite lăsate de baza tulpinii şi cu altele mai mici rămase de la rădăcinile adventive. Fractura este netedă, nefibroasă. Mirosul slab, nespecific, gust dulceag mucilaginos apoi amărui, iritant.
Ecologie, răspîndire şi zonarea în cultură a săpunariţei: In flora spontană creşte în locuri nisipoase însorite, în special pe marginea rîurilor, a drumurilor, a gardurilor, în zona de şes şi de deal, mai ales în partea de vest a ţării (judeţele Arad, Bihor, Satu Mare, Caraş-Severin), Dobrogea (judeţul Tulcea — în deltă), Transilvania (judeţul Cluj), Moldova (judeţul Suceava), Muntenia (judeţele Ilfov, Dîmboviţa, Prahova). În cultură nu are pretenţii deosebite faţă de climă şi sol; poate valorifica bine terenurile nisipoase, aluviunile adînci. Se recomandă cultura în judeţeîe Dolj, Ialomiţa şi Teleorman (foarte favorabile), precum şi în judeţele Arad, Bihor, Constanţa, Prahova, Suceava, Tulcea.
Tehnologia de cultură a săpunariţei: În cultură poate fi anuală sau bianuală. Săpunariţa dă rezultate bune cînd urmează după plante care lasă terenul curat de buruieni, preferabil după prăsitoare anuale. În cazul culturilor anuale săpunariţa poate reveni pe acelaşi teren după 3—4 ani, iar în cazul culturilor bianuale poate reveni după 5—6 ani. Săpunariţa, fiind o specie de la care se recoltează ca produs medicinal numai rădăcina, terenul pe care urmează să fie însămânţată trebuie să fie uşor şi lucrat grădinăreşte. În acest scop terenul se ară la 30—35 cm adîncime şi se menţine curat de buruieni pînă la însămînţare. Odată cu executarea arăturii de bază, se încorporează în sol 30 tone/ha gunoi de grajd bine fermentat. În lipsa acestuia se încorporează 45—50 kg/ha s.a. îngrăşăminte fosfatice şi 15—20 kg/ha s.a. îngrăşăminte potasice, iar primăvara, înainte de însămînţare (dacă s-a însămînţat din toamnă) se vor administra printre rînduri 30—35 kg/ha s.a. îngrăşăminte azotoase. Pentru reuşita răsăririi uniforme, terenul se tăvălugeşte înainte şi după semănat. Însămînţarea se face, de regulă, toamna tîrziu, în mijlocul lunii noiembrie, cu maşina SU-29, la distanţa de 50 cm între rînduri. Cînd nu este posibil a se însămînţa toamna, această lucrare se poate face şi primăvara foarte devreme, de regulă în ferestrele lunii februarie sau cel mai tîrziu în primele zile de desprimăvărare. Primăvara, sapunariţa se însămînţează cu o plantă indicatoare (salată — circa 150 g/ha). Sămânţa se amestecă cu material inert într-un volum de 4—5 ori mai mare decît materialul de înmulţire. La hectar se dau 6 kg sămînţă (cu puritate 97%, germinaţie 70%, umiditate maximă 12%) care se introduce la o adîncime de 1—1,5 cm. Imediat ce se disting rîndurile se execută o praşilă uşoară.În situaţia în care înainte de răsărire s-a format crustă, aceasta se sparge uşor cu un tăvălug prevăzut cu sîrmă ghimpată. Cînd plantele au cîteva frunzuliţe se execută a doua praşilă şi în acelaşi timp se pliveşte pe rînd. După 2—3 săptămîni se execută a treia praşilă, cu care ocazie plantele se răresc pe rînd la o distanţă de 20 cm. în cazul cînd recoltarea se face chiar din primul an de cultură, la praşilă a treia rărirea se va face numai la o distanţă de 10 cm intre plante, pe rînd. În general, numărul praşilelor şi plivirea depind de starea terenului şi de creşterea buruienilor. În orice caz, atît în primul cit şi în al doilea an se execută cel puţin 3 praşile şi 1—2 pliviri, la care se adaugă o praşilă adîncă în toamna primului an.
Rădăcinile se recoltează în lunile octombrie-noiembrie, în al doilea an de cultură, după ce s-au uscat tulpinile. Se poate recolta şi în anul întîi de cultură, toamna tîrziu, dacă plantele au între ele o distanţă de 10 cm.În acest caz, pe rînd, o plantă se recoltează iar alta se lasă, în aşa fel încît distanţa între plantele rămase pentru anul următor de recoltare să fie de 20 cm.În anul întîi şi pe suprafeţe mici, rădăcinile se recoltează cu cazmaua, iar în anul doi şi pe suprafeţe mari cu plugul fără cormană sau cu maşina de recoltat cartofi.
Evaluarea producţiei se face cu 5—-10 zile înainte de recoltare. Ea prezintă importanţă deosebită pentru a se cunoaşte în ce măsură trebuie să se facă răritul culturii, astfel ca plantaţia să nu sufere în ceea ce priveşte calitatea şi să se diminueze posibilităţile de obţinere a unei producţii normale in anul următor. In mod obişnuit se recoltează jumătate din producţia de rădăcini dacă au ajuns la grosimea cerută pentru situaţia în care cultura se lasă pentru doi ani. Exemplu : Să presupunem că au rezultat 1 460 g de rădăcini crude condiţionate la m2 ; producţia medie la hectar de rădăcini crude este :
(1460 g x 10000 m2 )/1000=14.600 Kg.
Din 4 kg rădăcini crude la uscare rezultînd 1 kg rădăcini uscate, producţia medie este :
14 600 kg/ 4 = 3 650 kg/ha.
Se» scad 5% pierderi de recoltare, transport şi manipulare :3 650 -3650 X 5/100 = 3 468 kg/ha producţie medie de rădăcini uscate, sau 1 734 kg rădăcini uscate, cantitate care se recoltează luînd numai, jumătate din recoltă. În cazul cînd rădăcinile nu îndeplinesc condiţiile cerute ele nu se recoltează.
Pentru obţinerea materialului de înmulţire, în anul al doilea de cultură, se aleg parcelele cele mai reprezentative numai cu plante sănătoase, bine dezvoltate. Recoltarea semincerilor se face atunci cînd seminţele au căpătat o culoare brună. Semincerii se taie cu secera, se leagă în snopi mici şi se lasă la uscat 2—3 zile în locuri adăpostite. După treierat, seminţele se vîntură, se lasă la uscat 1—2 zile, timp în care se lopătează, apoi se lasă în locuri uscate şi bine aerisite. La un hectar se pot obţine 400—500 kg de seminţe. Energia germinativă se determină după 7 zile, facultatea germinativă durează pînă la 14 zile. Greutatea a 1 000 seminţe este de circa 1,3186 g, iar la 1 g intră în medie 758 seminţe.
Recoltarea produsului din floră spontană : Rizomii cu rădăcini se recoltează cu cazmaua în aprilie şi mai, înainte de înflorire, cînd conţinutul în saponine este maxim (7—8%), după care conţinutul de saponine scade, ajungînd în august la cca 2%, ca apoi să crească din nou în noiembrie. Pentru conservarea bazinelor naturale rezultate bune dă spontaneizarea, respectiv repopularea bazinelor din floră spontană, fie cu lăstarii subterani tineri rezultaţi de la curăţitul rădăcinilor, fie cu părţile cioturoase cu muguri, fie cu sămînţă recoltată în acest scop.
Pregătirea produsului în vederea prelucrării: Rizomii cu rădăcinile se spală într-un curent de apă, se zvîntă, se curăţă de resturile părţilor aeriene, se taie în bucăţi de 5—10 cm lungime, iar cele prea groase se despică.
Uscarea se face la soare sau în locuri bine aerisite, în strat subţire, cît mai repede. Uscarea pe cale artificială se face la 40—50°. Randamentul de uscare 3—4/1.
Condiţiile tehnice de recepţie prevăd ca produsul să fie sub formă de fragmente de 5—10 cm, avînd un conţinut maxim admis de impurităţi de 3% (resturi din plantă), de corpuri străine organice — max. 1% şi minerale — max. 1%, umiditate 13%.
Observaţii: Sînt indicate ca avînd proprietăţi apropiate cu partea subterană şi frunzele şi vîrfurile înflorite ale plantei (Folia et Summitates Saponariae albae).
Compoziţie chimică săpunariţă: saponozide de natură triterpenică cca 5% (saporubina sau acid saporubic sau sapotoxina etc.) care prin hidroliză acidă pun în libertate gipsogenină, acid glicolic şi gliceric, zaharuri reducătoare, un flavonozid : saponarina, prezent în special în părţile aeriene ale plantei şi care prin hidroliză dă glucoză, saponaretină şi vitexină ; substanţe albuminoide, grăsimi, săruri minerale etc.
Acţiune farmacodinamică - utilizări terapeutice ale săpunariţei : Datorită saponozidelor de natură triterpenică are acţiune puternic iritantă asupra ţesuturilor, diminuează tensiunea superficială, modifică permeabilitatea membranei celulare şi măreşte secreţiile lichide. Măreşte secreţiile biliare şi alte secreţii digestive. Saponozidele în general, administrate parenteral, au efecte toxice, combinîndu-se cu colesterolul din membrana hematiilor, ducînd la hemoliză puternică în funcţie de doză. Această acţiune este evidenţiată şi pe protozoare sau pe alte microorganisme. Chiar în doze mici administrate parenteral (soluţii 5 :10 000) acţionează asupra inimii, diminuîndu-i forţa de contracţie; se produc convulsii nervoase puternice urmate de paralizie. În doze mai mari opresc cordul în sistolă. Saponozidele din Saponaria officinalis şi din Gypsophylla paniculata (şi din alte specii de Caryophyllaceae sau alte familii) au acţiune puternic iritantă asupra căilor digestive şi asupra mucoaselor, producînd vărsături şi diaree. Favorizează absorbţia altor substanţe toxice. Această acţiune este mult redusă în stomac unde, din cauza acidităţii sucului gastric, saponozidele sînt hidrolizate, sapogenina rezultată, fiind insolubilă, nu mai este activă.
Pulberea de rădăcină este puternic iritantă asupra mucoaselor nazale şi conjunctivale, producînd strănut şi conjunctivită. Aplicată local, scade conductibilitatea nervoasă. Datorită efectelor descrise, se va evita administrarea produselor farmaceutice conţinînd saponozide persoanelor care au sensibilitate particulară la aceste substanţe.
Indicaţiile interne de administrare se referă la proprietăţile expectorante dar în cantităţi bine dozate sub formă de infuzie, extract fluid, tinctură sau sirop. În tehnica farmaceutică se utilizează ca emulgator (gudron vegetal, ulei de ricin, untură de peşte) sau ca adjuvant în administrarea „per os" a unor substanţe medicamentoase cu scopul de a accelera resorbţia acestor substanţe.
Intrarectal sub formă de decoct de rădăcină 5% în oxiuriază sau sub formă de gargarisme în faringite granuloase.
Alte specii cu importanţă medicinală
Agrostemma githago L. (Neghină) — buruiană de semănături; rădăcina ei este considerată în medicina populară ca antidiareică.
Lychnis floscuculi L. (Floarea cucului) — plantă din livezi umede, cu flori roşii, petale frumos fidate. Este medicinală în Rusia unde se comercializează extractul alcoolic din partea aeriană a plantei („Floskulen"), cu conţinut bogat în saponine (lichnidin — pînă la 1%), glicozizi, alcaloizi neidentificaţi şi vitamina C, utilizat în perioada post-natală, pentru relaxarea şi revenirea musculaturii uterine. Tot în Rusia., în medicina populară este folosit în catare bronhice şi în uz extern pentru răni.
Dianthus caryophyllus L. (Garoafa de cultură) — petalele sînt considerate în medicina empirică ca avînd proprietăţi tonice-cardiace şi excitante, fiind totodată sudorifice şi calmante ale tusei ; datorită acestor proprietăţi sînt utilizate sub formă de infuzie sau sirop în stări gripale. Oţetul aromatic de garoafe, odinioară folosit contra pestei, este utilizat astăzi tot empiric pentru masarea tîmplelor în dureri de cap persistente.
Stellaria media (L.) Cyr. (Rocoină) — folosită în medicina populară în uz extern pentru luxaţii şi cangrene.
Spergularia rubra (L.) J. et. C. Presl. — din locuri prundoase, umede, utilizată în Algeria — datorită conţinutului în săruri alcaline, pentru catare vezicale şi litiază.
Herniaria glabra L. (Feciorică) — mică plantă (20—30 cm) anuală sau bienală, culcată la pămînt, cu frunze mici (pînă la 1 cm), opuse şi flori mărunte, în glomerule la subsuoara frunzelor, care vegetează pe prundişuri şi în locuri nisipoase. Partea aeriană (Herba Herniariae) conţine saponine, flavone, herniarina şi ulei esenţial, avînd proprietatea de a mări excreţia clorului şi ureei (oficinală în unele farmacopee), recomandată ca diuretic, în cistite cronice, antilitiazic, albuminurie, de asemenea şi ca depurativ.
Alte articole din aceasta categorie:
Dacă puteţi să ne ajutaţi la traducerea oricărui articol în orice limbă străină vă rugăm să ne lăsaţi un mesaj la rubrica contact! Mulţumim!