Salvia
Salvia officinalis L.
Jaleş de grădină; Fr.: Sauge officinale; G.: Edler salbei; M.: Orvosi zsâlya; R. Şalfei lekarstvennîi.
Caractere de recunoaştere: Planta : Subarbust de cultură, ramificat stufos, cu baza lignificată, înalt de 30—80 cm; începe să înflorească din al doilea an; partea subterană: rizom lignificat, ramificat; tulpina aeriană: erectă, uniform foliată, cu peri denşi, alipiţi; frunze: dispuse opus, alungit ovate pînă la lanceolate, cu nervurile reticulate, proeminente în special pe partea inferioară; flori: grupate în inflorescenţe spiciforme simple sau ramificate, alcătuite din pseudoverticile cu cîte 3—10 flori aşezate la subsuoara ultimelor 5—8 perechi de frunze; caliciul lung de cea 1 cm, verde-violaceu, format din 2 buze; corola de 2 — 3 cm albastră-violacee (rar albă), evident bilabiată, cu labiul superior mult mai scurt decît cel inferior trilobat, cu lobul mijlociu proeminent şi aplecat în jos; de sub labiul superior ies 2 stamine cu un conectiv lung ca o pîrghie cu braţe inegale; fructe: nucule brun-negricioase, ovoide, mici de 2—3 mm, grupate cîte 4 la baza caliciului persistent (din ele doar 1—3 ajung la maturitate).
 |
| From selene |
 |
| From selene |
 |
| From selene |
 |
| From selene |
 |
| From selene |
 |
| From selene |
 |
| From selene |
 |
| From selene |
 |
| From selene |
Înflorire: VI-VII.
Materia primă: Folium Salviae — frunze alungit ovate sau lanceolate, mai rar eliptice, lungi de 2—8 cm şi late de 0,5—3 cm, cu baza rotunjită sau cuneată, mai rar uşor cordiformă. La bază frunzele au uneori doi lobi mici arcuaţi sau rotunjiţi. Marginea limbului este fin dinţată, uneori aproape întreagă. Frunzele bazale şi mijlocii sînt peţiolate, iar cele superioare sesile, reticulat şi penat nervate; pe partea inferioară şi pe părţile proeminente ale părţii superioare frunzele sînt des albicios păroase cu peri pluricelulari, fini, ce le conferă un aspect general verde-argintiu. Mirosul este caracteristic, gustul aromatic amar.
Ecologie şi zonare: — Plantă, uneori cultivată ornamental prin grădini, are cerinţe ecologice dictate de originea sa mediteraneană. Factorul ecologic dominant este temperatura, planta răsărind la +10°, iar apoi avînd nevoie de călduri toride vara şi ierni blînde, scurte sau, în cazul unor perioade mai geroase, să nu existe variaţii de temperatură şi solul să fie acoperit de zăpadă. Gerurile tîrzii care survin după perioade de desprimăvărare (mai ales pe soluri dezgolite) pot duce la compromiterea culturii.Terenul trebuie să fie bine apărat de curenţi reci, ca şi de vînturi uscate în timpul vegetaţiei, care aduc şi praf ce se depune pe frunzele care au suprafaţă neregulată şi nu se mai poate îndepărta.Solicită lumină directă, dar se poate cultiva şi în locuri semiumbrite (de exemplu în livezi, printre rînduri). Nu are pretenţii deosebite faţă de umiditate.Vegetează bine pe soluri fertile, permeabile, adînci, bogate în calcar; datorită sistemului radicular puternic se poate cultiva şi pe coaste, avînd astfel rol antierozional, sau pe nisipuri mobile, contribuind la fixarea lor. De asemenea, datorită aspectului ornamental pe care îl are, se pretează pentru cultivarea în parcuri, grădini, dar nu pe marginea străzilor unde se poate prăfui uşor.Se recomandă cultura în zonele dinspre Dunăre ale judeţelor Ilfov, Ialomiţa, Teleorman, Olt, Dolj, precum şi în sudul judeţului Constanţa.
Tehnologia de cultură: Salvia, fiind un subarbust ce rămîne în cultură 8 — 10 ani, solicită un teren lipsit de buruieni, în special de specii perene ca pălămida, pirul, costreiul etc. Preferă ca plante premergătoare plantele furajere pentru nutreţ verde. Pe acelaşi teren poate reveni după 8—9 ani.Terenul ce urmează a fi cultivat cu Salvie trebuie bine lucrat. în cazul însămînţării directe în cîmp se ară vara la 30—35 cm şi se grăpează în lung şi în lat, după care se lasă să răsară buruienile care se îndepărtează ulterior cu cultivatorul. înainte cu 8—10 zile de însămînţare, se ară adînc din nou, încor-porîndu-se în sol cu această ocazie îngrăşămintele organice şi cele chimice.În cazul cînd terenul pe care a fost cultivată planta premergătoare nu a fost îngrăşat, se introduc sub brazdă la arătura adîncă de toamnă 20—25 t/ha gunoi de grajd bine fermentat, împreună cu 50—55 kg/ha s.a. fosfor şi 30—35 kg/ha s.a. potasiu. Primăvara se mai adaugă şi 40—50 kg/ha s.a. azot. Din al doilea an de cultură şi pînă la al optulea se îngraşă, în fiecare an, cu 20—-30 kg/ha s.a. fosfor toamna şi 30—40 kg/ha s.a. azot primăvara.Se grăpează, se nivelează şi se însămînţează cu maşina de semănat la intervale de 60 cm şi la adîncimea de 1—1,5 cm. însămînţarea se face în pragul iernii — cînd temperatura medie zilnică ajunge la 3—4°C, astfel ca răsărirea să aibă loc primăvara devreme, pentru a putea folosi la maximum umezeala acumulată în pămînt din toamnă şi iarnă.
Cantitatea de sămînţă necesară pentru un hectar este de 8 kg, cu puritatea de 97% germinaţia de 75% şi umiditatea maximă de 12%. Greutatea medie a 1000 seminţe este de cea 7,7194 g, iar la un gram intră aproximativ 129 seminţe. Pentru ca însămînţarea să se facă cît mai uniform şi pentru a putea efectua în primăvară devreme o praşilă cu scopul distrugerii crustei şi menţinerii umidităţii în sol, sămînţa de salvie este în prealabil bine amestecată cu nisip fin sau cenuşă, la care se adaugă 100—150 g sămînţă de rapiţă de toamnă. Amestecul este de 3—5 părţi material inert pentru o parte seminţe de salvie. Sămînţa de rapiţă se amestecă cu scopul de a marca mai precis rîndurile la răsărirea plantelor.
Straturile reci de vară sau cele calde de primăvară se pregătesc ca şi pentru celelalte plante medicinale şi aromatice care se înmulţesc prin acest sistem. însămînţarea straturilor reci de vară se face între 10—20 iulie, a celor calde de primăvară între 10—20 februarie. Pentru obţinerea răsadurilor necesare plantării unui hectar de teren este nevoie de 1,5—2 kg sămînţă cu care se însămînţează 150 m2 straturi reci sau 60 m2 răsadniţe calde.
Pentru a grăbi încolţirea seminţelor în straturi sau răsadniţe ele se umectează în prealabil timp de 24 ore la temperatura de 18—20°C. La 45— 50 zile de la însămînţare, cînd răsadurile au mărimea potrivită (3—4 frunzuliţe şi rădăcina bine dezvoltată) se plantează la locul definitiv, respectiv toamna pînă cel mai tîrziu la 20 septembrie şi primăvara la sfîrşitul lunii aprilie. Plantarea se face cu plantatorul, în rînduri, la intervale de 60 cm şi la distanţe pe rînd de 10—15 cm. Respectarea timpului optim de plantare este importantă deoarece plantele tinere de salvie sînt sensibile la îngheţ. în cazul plantării răsadului, primăvara, arătura de toamnă nu este grăpată, urmînd ca această lucrare cît şi celelalte de mărunţire şi nivelare a terenului să se facă înainte cu 5—6 zile de plantare. După plantare terenul este prăşit înlăturînd astfel efectul tasării lui.
În cazul însămînţării direct în cîmp, prima praşilă se face primăvara, cît mai devreme, imediat ce se disting rîndurile şi înainte ca plantele să fi răsărit. Lucrarea se execută astfel ca rîndurile să nu se acopere cu pămînt. Imediat după răsărire plantele se plivesc de buruieni şi de plantele semănate ca indicatoare de rînduri. Cînd numărul plantelor pe metru liniar este mai mare de 20 bucăţi, ele se buchetează la 12—15 cm, lăsîndu-se 3—4 fire în grup. Eventualele locuri goale se completează cu plantele scoase prin rărire sau cu seminţe înmuiate.
Se execută în primul an 4—5 praşile şi 2—3 pliviri, după necesitate, inclusiv înaintea recoltării, în scopul obţinerii unui produs curat de buruieni. Numărul praşilelor în anii următori depinde de starea fizică a terenului, de căderea ploilor, de creşterea buruienilor şi nu poate fi mai mic de 3—4. La plantaţiile mai vechi de un an, prima praşilă se execută devreme, imediat ce terenul permite. Cu această ocazie se înlătură şi resturile de plante uscate.
Începînd cu anul II de cultură, în fiecare primăvară, înainte ca plantele să înceapă să crească, se face operaţia de întinerire care constă în înlăturarea prin tăiere a tulpinilor din anul trecut la 8—10 cm înălţime în al doilea an şi 10—12 în anii următori. Acest lucru determină să apară numeroşi lăstari cu frunze mari, contribuind la mărirea recoltei. Operaţia de întinerire se face numai primăvara.
În primul an de cultură recoltarea se face o singură dată, toamna. Frunzele ajung la maturitatea tehnică înaintea înfloririi. Ele se rup de pe tufă cu mîna sau se taie cu cuţitul. în anul II şi următorii, frunzele se strîng de 2—3 ori pe vară, începînd dinaintea înfloririi, recoltarea terminîndu-se odată cu terminarea înfloririi. Recolte bune se obţin 6—7 ani. La hectar se obţin 700— 900 kg frunze deshidratate.
Pentru a avea un produs de calitate, recoltarea nu se face pe rouă sau ploaie. Evaluarea producţiei este identică cu cea pentru frunzele de mentă.
Seminţele pentru înmulţire se obţin de pe parcelele cu cele mai bune plante, bine dezvoltate, sănătoase, neatacate de boli şi dăunători, rezervate în acest scop şi căror nu li se aplică operaţia de întinerire. Deoarece sămînţa se scutură foarte uşor, recoltarea se face cînd caliciul începe să se usuce şi o parte din seminţe capătă culoare închisă.
Plantele se pun în încăperi uscate şi bine aerisite, unde îşi completează procesul de coacere. Treieratul se execută cu batoza. Seminţele se păstrează în saci depozitaţi în încăperi uscate, răcoroase şi bine aerisite. Fiind atacate de şoareci se vor lua măsuri de păstrare a lor în loc sigur. Un hectar produce 500—700 kg seminţe de calitate.
Pregătirea produsului în vederea prelucrării: Frunzele se usucă imediat în podurile caselor sau alte încăperi bine aerisite. Cînd recoltarea are loc toamna, uscarea pe cale naturală este mai greu de făcut, întrucît frunzele se înnegresc, în această situaţie sînt bune încăperile încălzite sau uscătoriile. Frunzele se aştern în straturi şi se întorc din cînd în cînd. Pe măsura uscării straturile se pot îngroşa. Pe cale artificială se usucă la temperatura de 30—40°C. Din 4 kg frunze crude se obţine un kg frunze uscate. Pe o ramă de uscat se pot aşeza 1—1,5 kg frunze.Înainte de ambalare frunzele uscate se pun în încăperi curate, uscate, bine aerisite şi se lasă în grămezi pentru a absorbi umiditate din încăpere, apoi se cern prin site pentru înlăturarea prafului.
Prin condiţiile tehnice de recepţie se admit ca impurităţi max. 5% frunze brunificate şi max. 15% resturi de tulpini şi vîrfuri tulpinale, corpuri străine organice — max. 1% şi minerale max. 0,5%, umiditate — max. 14%.
Compoziţie chimică: Părţile aeriene ale plantei conţin 0,20—0,60% ulei volatil, iar frunzele recoltate la începutul înfloririi 1—2%. Uleiul volatil este format din tuionă sau salvinol sau absintol, α, şi β-pinene, acetat de linalil, camfor, borneol, acetat de bornil, cineol, sescviterpene diferite etc.
Frunzele mai conţin tanin, acid ursolic, acid oleanolic, un principiu amar-picrosalvina, sitosteroli, acizii fumarie, clorogenic, nicotinic, cafeic etc.; saponozide, rezine şi oleo-rezine, substanţe estrogene, vitamina B1 şi C, azotat de potasiu etc.
Acţiune farmacodinamică — utilizări terapeutice: Datorită compoziţiei chimice complexe a uleiului volatil şi a celorlalte principii active din frunze, extractele din această plantă medicinală au proprietăţi coleretice, carminative, estrogene, antiseptice şi uşor astringente.
Se utilizează ca eupeptic-amar, stimulent în dispepsii şi atonii gastre-intestinale, colagog şi în disfuncţii ovariene.Extractele din această specie au acţiune antisudorifică pronunţată (scad secreţiile activate de pilocarpină). Au efecte uşor hipotermizante. Uleiul volatil ca atare este foarte toxic.Frunzele intră în compoziţia ceaiului antiastmatic, ceaiului pentru gargară şi în ţigările antiastmatice.
Salvia se remarcă prin multe proprietăţi benefice, dar probabil cea mai notabilă dintre ele este aceea de a diminua transpiraţia (efect antisudorific pronunţat). Preparatele din salvie atenuează procesele fermentative din intestin şi favorizează eliminarea gazelor, stimulează secreţia de bilă a ficatului, au un uşor efect hipoglicemiant, acţiune antispastică, astringentă şi antiseptică, bacteriostatică. Se mai menţionează şi un efect calmant asupra sistemului nervos.
Indicaţii terapeutice
Preparatele din frunze de salvie sunt utilizate pentru combaterea transpiraţiei excesive în diverse stări, cum ar fi distoniile neuro-vegetative şi menopauza. De asemenea, preparatele din salvie sunt utile în stările de meteorism abdominal, în dischineziile biliare, ca adjuvant în tratamentul diabetului zaharat, în unele dureri abdominale, în inflamaţiile mucoaselor (stomatite, gingivite, faringite, amigdalite) şi ale pielii sau în acnee.
Preparare şi administrare
Pentru combaterea balonării abdominale şi în dischineziile biliare, se poate administra infuzia preparată din 1 linguriţă de frunze la 1 cană cu apă. Se beau 2-3 căni pe zi.Pentru reducerea transpiraţiei infuzia se va prepara în acelaşi fel, dar se va bea rece.În gingivite, afte bucale, faringite şi amigdalite, se poate face gargară, de mai multe ori pe zi, cu infuzie preparată din 2 linguriţe de frunze de salvie la 100 ml de apă.În acnee se pot aplica comprese îmbibate într-o infuzie pregătită din 1 lingură de frunze la 100 ml apă.Intră în compoziţia ceaiului antiastmatic, a ceaiului pentru gargară, a granulelor Aqua-femi na, Aqua-venol, atincturii Femina, a loţiunii antiseboreice Hebe, a soluţiei Herbasol.
Contraindicaţii
Nu se administrează la femeile care alăptează, deoarece poate diminua secreţia lactată.
Diverse
Salvia este apreciată în toată lumea nu doar ca plantă medicinală, ci şi pentru calităţile sale gastronomice, de condiment. încă din antichitate, grecii şi romanii au folosit-o pentru conservarea cărnii, şi a câştigat o popularitate foarte mare ca remediu vindecător, lucru care se regăseşte în denumirea plantei, „salvia" însemnând în limba latină „vindecare".Uleiul volatil din frunzele de salvie este folosit în industria cosmetică pentru fabricarea diverselor parfumuri. în multe părţi, frunzele de salvie sunt folosite şi azi ca aromatizant în alimentaţie.
Alte articole din aceasta categorie:
Dacă puteţi să ne ajutaţi la traducerea oricărui articol în orice limbă străină vă rugăm să ne lăsaţi un mesaj la rubrica contact! Mulţumim!