Rozmarinul
Rosmarinus officinalis L.
Rosmarin; Fr.: Rosmarin; G. Rosmarin; u.: Rozmarin;R.: Rosmarin lekarstvennîi.
Caractere de recunoaştere: Planta: Subarbust plăcut mirositor, în ţara noastră exclusiv de cultură, cu frunze sempervirescente (rămîn verzi peste iarnă), înalt de 60—150 (200) cm; tulpina: erectă, cu ramuri ascendente sau arcuite, scoarţa tulpinii la bază exfoliată, în partea superioară patrunghiulară, păroasă, cenuşie; frunze: opuse, aşezate îndesuit, persistente şi pieloase, de formă liniară, sesile; flori: dispuse cîte 3—10 în numeroase dihazii cu aspect de verticale la subsuoara frunzelor din partea superioară, dînd în totalitatea lor un aspect de spic; florile sînt albăstrui palide sau uşor violacee, cu corola bilabiată, păroasă la exterior, labiul superior din 2 petale fiind adînc sectat, iar cel inferior din 3 petale — cu cea mediană mult mai dezvoltată, în formă de lingură; stamine 4 (dintre care 2 rudimentare); fructe: nucule brune, ovate, lungi de 1,5—2,5 cm, late pînă la 1—3, cm, grupate cîte 4 în caliciul persistent .
Înflorire: IV — V.
Materia primă: Folium Rosmarini — mult întrebuinţată în trecut şi în farmacii — în prezent cu utilizare foarte limitată. Această materie primă este formată din frunze de 2—3 cm lungime şi 2—3 mm lăţime, liniare, sesile, aciculare, coriacee, persistente, ascuţite sau uşor obtuze, cu marginile îndoite în jos, pe fată verzi cu nuanţe de cenusiu-deschis, glabre si Iucioase.
Partea inferioară a frunzei este acoperită de peri protectori şi glandulari care îi conferă o culoare cenuşiu-verzuie. Nervura mediană este dezvoltată şi proeminentă, vizibilă pe partea inferioară. Mirosul este caracteristic, asemănător camforului iar gustul amar-aromatic.
În prezent, mai solicitată este materia primă în stare prcapătă Herba Rosmarini — formată din tulpini şi ramuri foliate recoltate în timpul înfloririi, de 1—2 ani, tăiate cu maximum 10 cm mai jos de la ultima ramificaţie. Acestea se prelucrează în stare proaspătă.
Ecologie şi zonare: Originea mediteraneană îşi pune amprenta asupra cerinţelor ecologice ale plantei. Factorul ecologic limitant este temperatura, rosmarinul solicitînd o climă blîndă, fără variaţii mari de temperatură şi nesuportînd iernarea decît în condiţii deosebit de favorabile, fără temperaturi sub—2°... —3°, protejat de zăpadă şi de un strat de mulci. Necesită lumină directă.
Nu are pretenţii deosebite faţă de umiditate, planta matură suportînd relativ bine şi perioade secetoase, datorită perilor deşi de pe dosul frunzei. Solicită soluri profunde, bogate în calciu, uşoare, care se încălzesc uşor şi sînt permeabile, cu expoziţie sud-vestică.
Planta este cultivată în scopuri ornamentale în grădini ţărăneşti, iarna fiind în general adăpostită în pivniţe, verande închise, încăperi.
Cultura în scopuri medicinale se pretează a se face numai în zona de sud-vest a ţării, în Cîmpia Timişului, zonă călduroasă fără temperaturi excesive în timpul iernii. Se poate încerca şi în judeţul Constanţa, în zone mai ferite de curenţi reci.
Tehnologia de cultură: Rosmarinul fiind un subarbust a cărei cultură poate dura pînă la 20 ani, nu manifestă cerinţe speciale faţă de planta premergătoare, totuşi solicită ca terenul pe care urmează a fi cultivat să fie liber de buruieni, în mod special de cele perene ca pirul, costreiul, pălămida etc. Chiar dacă cultura de rosmarin a vegetat sub 20 de ani (4—10 ani) pe acelaşi teren, o nouă cultură nu poate reveni pe aceeaşi solă decît după 7 — 8 ani. Terenul pe care urmează să se înfiinţeze o cultură de rosmarin trebuie desfundat la o adîncime de 40—50 cm şi se lasă arătura în brazdă crudă peste iarnă. Sub brazdă se încorporează în sol toamna 20 — 30 t/ha gunoi de grajd bine descompus, în amestec cu 60 kg/ha s.a. fosfor, iar în primăvară, înaintea lucrării cu cultivatorul, se dă 60 kg /ha s.a. azot. Primăvara, imediat ce terenul s-a zvîntat, se grăpează în lung şi în lat şi pînă la plantare se întreţine curat de buruieni şi afînat cu ajutorul cultivatorului în agregat cu grapa.
În vederea creşterii gradului de aclimatizare a Rosmarinului, înmulţirea se face prin răsadniţe calde. Răsadniţele calde sînt preferate prin faptul ca, dau posibilitatea ca din primul an să se obţină plante bine dezvoltate şi mai rezistente la boli şi îngheţuri.
Pentru un hectar sînt necesare 70 m2 răsadniţe calde în care se însămînţează 600 g seminţe cu puritatea de 95%, germinaţia de 70% şi umiditatea maximă de 12%. Greutatea medie a 1 000 seminţe este de cea 1,06905 g şi la un gram intră aproximativ 933 seminţe.
Însămînţarea se face în ultima decadă a lunii ianuarie. Adîncimea de semănat este de 0,3—0,5 cm. Rezultate mai bune s-au obţinut cînd suprafaţa de răsadniţă a fost de 150 m2, iar rosmarinul s-a însămînţat în ghivece nutritive, în acest caz, cantitatea de sămînţă necesară pentru un hectar se reduce la jumătate (300 g), în fiecare ghiveci nutritiv punîndu-se 4 seminţe, iar după răsărire lăsîndu-se numai 1—2 plante. Plantarea în cîmp a răsadurilor sau a ghivecelor nutritive cu răsad se face în primăvară, după ce a trecut pericolul brumelor tîrzii sau a îngheţului, de obicei în prima decadă a lunii mai. Intervalul de plantat între rînduri este de 1,2 m iar distanţa între plante pe rînd de 1 m. Se vor folosi numai răsaduri bine dezvoltate. În timpul plantării se va avea grijă ca rădăcinile să nu fie îndoite. După plantare se udă bine şi se acoperă cu pămînt uscat. Începînd cu primul an de cultură toată grija se va îndrepta la crearea unor tufe puternice, întreţinerea culturii curate de buruieni şi afînarea terenului. Pentru aceasta, pe vară se vor da 3 praşile mecanice şi 1—2 praşile manuale.
Toamna, la sfîrşitul perioadei de vegetaţie, se va executa muşuroirea plantelor, grosimea stratului de pămînt va fi în raport direct cu temperaturile cunoscute ca frecvente din timpul iernii. în afară de muşuroirea cu pămînt, se recomandă acoperirea plantelor cu un strat de paie de 10—20 cm, cel puţin în primii 5 ani de cultură. Materialul de acoperire trebuie să fie bine uscat şi se foloseşte cînd pămîntul a îngheţat la 3—5 cm, nefiind permis a se pune pe pămînt dezgheţat.
În anul II, primăvara devreme, toate crenguţele se scurtează în aşa fel ca să rămînă numai 3—4 noduri. Tăierea scurtă face ca peste vară fiecare nod să dezvolte lăstari viguroşi, contribuind astfel la formarea unei tufe puternice. Pe viitor, aceşti lăstari devin scheletul plantei şi cu cît sînt mai bine dezvoltaţi, cu atît planta devine mai puternică şi plantaţia de mai lungă durată.În primăvară, descoperirea tufelor de paie se face după dezgheţarea solului. Alte lucrări de întreţinere sînt: distrugerea la timp a buruienilor şi afînarea permanentă a solului. Ca îngrăşăminte suplimentare, în fiecare primăvară se vor încorpora în sol cîte 60 kg/ha s.a. fosfor şi azot. La fiecare 6—7 ani se face întinerirea tufelor prin tăierea plantei la 7—8 cm de la colet.
Începînd cu anul III de cultură se recoltează vîrfurile florale cînd plantele sînt masiv înflorite.
Recoltarea se face de două ori pe an cu secera sau foarfecă de vie. Un hectar poate produce 2 500—3 000 kg materie primă cu flori în stare proaspăta.
Materia primă recoltată se transportă în 2—3 ore la staţiile de distilare unde urmează să se extragă uleiul volatil de rosmarin, mult apreciat în industria cosmetică.
Pregătirea produsului în vederea prelucrării: Produsul se livrează ca atare în stare proaspătă.
Condiţiile tehnice de recepţie prevăd ca produsul să fie format din tulpini foliate, nelemnificate (de 1 sau max. 2 ani), cu max. 10 cm mai jos de ultima ramificaţie. Se admit max. 5% impurităţi (tulpini lignificate, care trec peste 10 cm), corpuri străine organice şi minerale — max. 1% pentru fiecare; umiditatea normală a produsului proaspăt.
Compoziţie chimică: Frunzele şi ramurile cu frunze recoltate în timpul înfloririi conţin 0,5—2% ulei volatil cu compoziţie chimică foarte bogată format din: dl-α-pinen, camfen, dl-borneol, esteri ai borneolului, cineol, camfor, acetat de bornil, eucaliptol, sescviterpene, cantităţi mici de cariofilen, un alcaloid — rosmaricina, acid rosmarinic. Planta mai conţine acizii oleanolic, ursolic, glicolic şi gliceric, nicotinic, saponozide, tanin, vitamina C etc.
Acţiune farmaco dinamică - utilizări terapeutice: Frunzele de rosmarin au fost mult timp utilizate empiric în boli de stomac şi intestine, ca stimulent şi tonic-amar-aromatic, diuretic, vermifug, în tulburări de menopauză, condiment etc, iar extern ca vulnerar, paraziticid, pentru îndepărtatul moliilor etc. Intră în compoziţia „Balsamului Opodeldoch" folosit în trecut în tratamentul reumatismului.
Cercetările mai noi au confirmat acţiunea coleretică şi stimulentă (uleiul în doze mici), precum şi efectele bacteriostatice pe un mare număr de germeni patogeni. În ţara noastră utilizările terapeutice sînt limitate. Utilizarea majoră este pentru obţinerea uleiului volatil folosit în cosmetică.
Alte articole din aceasta categorie:
Dacă puteţi să ne ajutaţi la traducerea oricărui articol în orice limbă străină vă rugăm să ne lăsaţi un mesaj la rubrica contact! Mulţumim!