Roiniță
Melissa officinalis L.
Roiniţă;Fr.:Melisse G.:Citronen-Melisse; M.:Citromszagu mehfu; R.:Melissa lekarstvennaia.
Caractere de recunoaştere: Planta : Specie erbacee, perenă, tufos ramificată, înaltă de 30—80 (120) cm, cu miros aromatic de lămîie; partea subterană: rizom orizontal, brun-gălbui, articulat şi lignificat, lung de cca 30 cm şi rădăcini adventive numeroase; la nodurile rizomului sînt caracteristice frunzuliţele liniare albe de la subsuoara cărora se dezvoltă stoloni ascendenţi; tulpina: evident în 4 muchii, glabră, spre bază şi păroasă la partea superioară; frunze: dispuse opus şi păroase, sînt ovate cu vîrful obtuz, nervaţiune penată; flori: grupate în verticile cu 5—10 flori, aşezate la aproape toate nodurile, începînd chiar dinspre bază; caliciu bilabiat, corolă lungă de cca 1 cm, ieşind destul de puţin din caliciu culoare gălbuie la început, apoi albă sau albă-liliachie, are labiul superior (cu 2 elemente), ceva mai lung decît cel inferior, curbat în jos, cu cele 3 segmente despărţite prin sinusuri; fructe: nucule brune, ovoide şi netede, mici pînă la 2 mm, grupate cîte 4 în caliciul persistent.
înflorire: VI—VIII.
Materia primă: Folium Melissae — frunzele recoltate în timpul înfloririi. Ele sînt peţiolate, ovoide, cu vîrful obtuz, uşor cordiforme, la bază, dinţate pe margini, lungi de 5—8 cm, late de 4—5 cm, cu nervaţiunea reticulat proeminentă pe suprafaţa inferioară, de culoare verde mai închisă pe suprafaţa superioară, acoperite cu peri albi şi scurţi şi mai deschis la culoare pe suprafaţa inferioară. Au miros şi gust aromat, plăcut, de lămîie.
La cerere sau pentru obţinerea uleiului volatil se poate utiliza ca materie primă şi partea aeriană recoltată la începutul înfloririi: Herba Melissae, cu aspectul descris la caracterele de recunoaştere ale plantei.
Ecologie, răspîndire în flora spontană şi zonare în cultură: în flora spontană planta creşte dispersat, mai ales în regiunile din sudul şi vestul ţârii, prin locuri uscate, pietroase, păduri de stejar (în luminişuri şi locuri poieniţe), pajişti, mezofile.
Principalele localităţi de răspîndire sînt în judeţul Ilfov (Comana — Călugăreni), judeţul Mureş (Reghin), în Banat, Caraş-Severin (pe Valea Cernei şi la Eftimie Murgu şi Mehadia), în judeţul Arad, precum şi în judeţele Vîlcea, Mehedinţi, Gorj, Buzău, Vrancea etc.
În cultură, în funcţie de condiţiile pe care le are, poate fi ţinută 3—7 ani. Este pretenţioasă faţă de temperatură, avînd sensibilitatea destul de mare la ger (sub — 25°, la geruri repetate, cultura se poate compromite, chiar sub strat de zăpadă, iar dacă este dezvelită, suferă chiar la —10° ... — 15°). Peste vară suportă bine temperaturi ridicate.
Se dezvoltă bine în condiţii de lumină directă, umbrirea afectînd atît dezvoltarea plantei, cît şi cantitatea de ulei volatil.
Nu are exigenţe mari faţă de umiditate, excesul acesteia dăunînd chiar recoltei.
Dă rezultate bune pe soluri profunde, fertile, permeabile, uşoare, situate pe versanţi însoriţi şi adăpostiţi, fiind contraindicate solurile grele, reci, acide, expuse curenţilor.
Este sensibilă la îmburuienare în primul an.
Este zonată în judeţele Ilfov, Teleorman, Prahova, Buzău, Constanţa, Timiş.
Tehnologia de cultură: Roiniţa preferă să urmeze în cultură după plante prășitoare bine îngrăşate. Poate reveni pe aceeaşi solă numai după 8—10 ani. Imediat după recoltarea plantei premergătoare se execută arătura de bază la 25—30 cm şi pînă la însămînţare direct în cîmp sau pînă la plantare terenul se menţine curat de buruieni şi afînat, lucrîndu-se cu combinatorul, cultivatorul sau discul şi grapa. Concomitent cu arătura de bază se încorporează în sol 50 kg/ha s.a. fosfor, 30 kg /ha s.a. potasiu şi 60 kg/ha s.a. azot.
Roiniţa se poate cultiva fie prin însămînţare direct în cîmp, fie prin despărţirea tufelor sau prin răsaduri. Răsadurile se obţin în răsadniţe calde care se amenajează primăvara devreme în luna februarie şi care fac mai sigură reuşita recoltei, sau în straturi reci. Pentru un hectar de cultură este necesară suprafaţa de 60 m răsadniţe calde sau 100—150 m straturi reci (250 g sămînţă).
Înainte de însămînţare, pămîntul din răsadniţe se îndeasă şi se netezeşte cu scîndura. Cele 250 g sămînţă se amestecă cu de 5 ori mai mult nisip sau mraniţă, socotit la volum. Amestecul se împarte în două şi se seamănă în două etape, pe întreaga suprafaţă. Sămînţa se introduce la o adîncime de 0,3 cm. După semănat terenul se acoperă cu mraniţă sau pămînt uşor, bine cernut, într-un strat de 0,2—0,3 cm şi se stropeşte cu stropitoarea cu găuri mici. Sămînţa răsare după 10—12 zile.
Straturile reci se pregătesc pe terenuri fertile prin care apa pătrunde uşor, curate de buruieni, însorite şi apărate de vînturile reci. Pămîntul se ară la o adîncime de 20 cm şi se mărunţeşte bine. Dacă terenul nu este suficient de bogat în substanţe hrănitoare, se dau 3—4 kg mraniţă/m2.
Însămînţarca în straturi reci se face în luna iulie, pentru ca răsadurile să fie bune de transplantat în cursul lunii septembrie.
După 40—50 zile de la răsărire, cînd sînt suficient de puternice şi cînd au înălţimea de 4—5 cm, plantele se transplantează la locul definitiv de cultură şi se udă pînă se prind.
În cazuri excepţionale, cînd nu se poate termina transplantarea de toamnă, se execută această lucrare în primăvară, în cursul lunii aprilie.
La transplantare între rînduri se lasă un interval de 50 cm, iar între plante pe rînd 40 cm.
Semănatul în cîmp se face în cursul lunii iulie.Însămînţarea se execută cu maşina de semănat (50 cm între rînduri), cu o cantitate de 3,5—4 kg sămînţă la hectar cu puritatea de 95%, germinaţia de 75% şi umiditatea maximă de 12%. Greutatea medie a 1000 seminţe este de cea 0,641 g, iar la un gram intră în medie 1561 seminţe.
Înainte de semănat sămînţa se amestecă bine cu material inert pentru ca distribuirea seminţelor pe teren să se facă cît mai uniform. Cantitatea de material inert este de 5 ori mai mare în volum decît materialul de înmulţire.
Înmulţirea Roiniţei se mai poate face şi prin despărţirea tufelor mai vechi (5—6 ani) în 10—12 bucăţi, avîndu-se grijă ca fiecare butaş să aibă 1—2 fire de rădăcină care să-i asigure prinderea. Plantarea butaşilor se face neapărat toamna, în luna septembrie. între rînduri se lasă o distanţă de 50 cm, iar între butaşi pe rînd, o distanţă de 40 cm. Pentru a ajuta prinderea butaşilor se recomandă ca aceştia să fie mocirliţi înainte de plantare.
Pentru a feri culturile de îngheţ, toamna tîrziu, este bine ca în jurul plantelor să se împrăştie gunoi de grajd bine fermentat.
Deoarece plantele nu rezistă buruienilor, este necesar ca prima praşilă să se execute în maximum 2—3 zile de la transplantare. Se va urmări ca terenul să fie în permanenţă curat de buruieni şi afinat. În fiecare vară se execută cel puţin trei praşile, după recoltare şi ploi terenul se afinează.
O plantaţie bine îngrijită durează 6—7 ani şi chiar mai mulți.În primul an producţia la hectar este mică şi se recoltează la sfîrsitul verii. Începînd cu cel de al doilea an se obţin două recolte anual; prima în luna iunie-iulie şi a doua în august-septembrie.
Evaluarea producţiei se face ca la mentă.
Recoltarea trebuie făcută pe timp uscat, dimineaţa, după ce s-a luat roua, înainte de înflorire. Dacă se recoltează pe rouă se brunifică, iar după ce florile s-au trecut, plantele îşi pierd din principiile lor active.Înainte de recoltare, cultura se pliveşte de buruieni pentru ca produsul să fie curat. Pentru obţinerea produsului, planta se taie deasupra pămîntului la o înălţime de 12— 18 cm, apoi se îndepărtează frunzele pătate şi îngălbenite. Frunzele se recoltează fie culegîndu-le una cîte una, fie prin strujire. La recoltare, vîrfurile şi rămurelele se pun separat, pentru a nu se amesteca cu frunzele. Un hectar poate da 1000 kg frunze deshidratate sau 2 000—4 000 kg părţi aeriene de plantă deshidratată.
Pentru obţinerea de seminţe se rezervă plante sănătoase, neatacate de dăunători sau boli, bine dezvoltate, care îndeplinesc condiţiile speciei respective. Se retează inflorescenţele, se usucă complet, se treieră, se condiţionează şi se păstrează în saci de pînză.
Energia germinativă durează 7 zile, facultatea germinativă se determină după 14 zile.
Bolile, dăunătorii şi mijloacele de combatere: Roiniţa este atacată de dăunători atît în răsadniţe cît şi în cîmp.În răsadniţe este atacată de coropişniţe care pot fi combătute cu Verde de Paris sub formă de buline de mărimea bobului de mazăre.
În cîmp, plantele sînt atacate de diferite boli, dintre care cea mai răspîndită este rugina. Plantele atacate trebuie îndepărtate. După recoltare, terenul se stropeşte cu zeamă bordeleză 0,25—0,75%.
Recoltarea produsului din flora spontană: Perioada optimă este iunie-august, înainte sau în timpul înfloririi, în zile uscate, după ce s-a ridicat roua. Pentru obţinerea frunzelor tulpinile şi ramurile se strujesc, operaţie care se poate efectua chiar de două ori pe an (la începutul lunii iunie şi sfîrsitul lui august).
Partea aeriană se taie înainte de înflorirea deplină cu secera sau cosorul de la suprafaţa solului; şi în acest caz se poate trece de două ori pe an prin acelaşi bazin.
Pregătirea produsului în vederea prelucrării: Deoarece frunzele se înnegresc uşor dacă nu sînt puse la uscat, această operaţie se va face cît mai repede, pe rame în straturi subţiri, acestea aşezîndu-se în poduri bine aerisite, şoproane, camere încălzite. La uscare artificială nu se va depăşi temperatura de 30°, deoarece se pierde un procent mare de ulei eteric.
Partea aeriană poate fi condiţionată sumar pentru a fi prelucrată în stare proaspătă pentru ulei volatil sau poate fi uscată. Uscarea se face în aceleaşi condiţii ca la frunze, produsul întorcîndu-se din timp în timp cu grijă pentru a nu se rupe frunzele.
Randamentele la uscare:—pentru frunze 4,5—5,5/1; pentru partea aeriană 4—5 /l.
Condiţiile tehnice de recepţie admit pentru frunze un conţinut de impurităţi de max. 3% frunze brunificate şi max. 1% resturi de tulpină, corpuri străine organice şi minerale — max. 0,5% pentru fiecare, umiditate — max. 13%.
Pentru partea aeriană, produsul va fi format din tulpini foliate verzi (cele brunificate nu se admit) recoltate înainte de înflorire, conţinînd ca impurităţi max. 2% frunze brunificate, corpuri străine organice şi minerale — max. 1% pentru fiecare, umiditate — max. 13%.
Compoziţie chimică: conţine 0,05—0,30%, ulei volatil format din citral, citronelol, citronelal, geraniol, linalol, tanin, acid cafeic — un principiu amar cristalizat, acid ursolic şi oleanolic, stachioză etc.
Acţiune farmacodinamică — utilizări terapeutice: Datorită componentelor din uleiul volatil are acţiune antispastică şi sedativă. Datorită principiului amar şi acidului cafeic are acţiune coleretică, carminativă, stomahică.
Se utilizează în tulburări digestive postprandiale în special la copii, în spasme, colici şi nevroze intestinale şi stomacale, în dischinezii biliare şi în colite cronice.
Intră în compoziţia ceaiurilor anticolitic, aromat, contra colicilor şi în ceaiul laxativ .
Confuzii: Alte două plante aromatice — Dracocephalum moldavica L. (Mătăciune) şi Nepeta cataria L. (Cătuşnică) au un miros asemănător cu roiniţa.
Caractere de deosebire: Frunza (fig. de mai jos) — la Melissa — ovată, cu baza atenuată, peţiolată; — Nepeta — triunghiulară cu bază cordată, lung peţiolată; — Dracocephalum — alungit-lanceolată cu 5—8 perechi de dinţi ferăstruiţi, aproape sesilă. Floarea: — Melissa: albă, cu nuanţe gălbui sau liliachii; corola doar de cca 1 cm iese puţin din caliciu, buza superioară ceva mai lungă ca cea inferioară; — Nepeta: alb-murdară, corola de cca 1 cm, cu buza inferioară de cca 2 ori mai mare decît cea superioară; Dracocephalum:— albastru-violacee, corola mare de 2 cm, depăşeşte de cîteva ori caliciul.
În figura de mai jos este prezentată planta Melissa officinalis precum și formele frunzelor la Melissa(M),Nepeta(N) și Dracocephalum(D).
Alte articole din aceasta categorie:
Dacă puteţi să ne ajutaţi la traducerea oricărui articol în orice limbă străină vă rugăm să ne lăsaţi un mesaj la rubrica contact! Mulţumim!