Propolisul şi rolul său în cadrul coloniei de albine
Cei ce nu cunosc prea multe despre albine, le asociază pe acestea adeseori numai producţiei de miere. Dar apicultorii ştiu foarte bine că albinele, pe lângă miere recoltează şi polen, apă şi propolis.
Este foarte probabil ca acesta să fie ultimul dintre aceste patru produse ale stupului cu care apicultorii au făcut cunoştinţă. Destul de des apicultorii îşi dau seama de existenţa propolisului când lucrează la stupi şi observă că pe mâinile lor sau pe daltă se acumulează o substanţă foarte lipicioasă. Această substanţă este în general de culoare brun-roşcată şi aderă puternic la piele. Pentru a îndepărta această substanţă se foloseşte un solvent – de obicei alcool – dar benzina sau terebentina sunt la fel de eficiente.
Propolisul se găseşte lipit (depus) în fisurile stupului, la capetele ramelor,în găurile din stup şi chiar pe părţile cu suprafaţa netedă. În general, albinele nu folosesc propolisul pentru a umple spaţiile superioare dar îl folosesc întotdeauna pentru a micşora dimensiunile urdinişului.
De ce recoltează albinele propolis ?
Propolisul poate fi folosit în stup în 5 scopuri. În primul rând el este utilizat la astuparea fantelor sau fisurilor din adăpostul ocupat de colonia de albine.În al doilea rînd, în regiunile cu climat rece, propolisul este utilizat de către albine pentru reducerea urdinişului. Al treilea scop este acela de a face provizii pentru situaţiile critice cum ar fi nevoia de a-l combina cu ceară pentru a îmbălsăma un oaspete nedorit care a murit în interiorul stupului şi care a fost izolat ca într-un sarcofag pentru că acesta a fost prea mare sau prea greu pentru a fi evacuat. De
multe ori apicultorii găsesc astfel de mumii care pot fi şoareci sau şopârle ucise şi
tratate astfel.
În al patrulea rând propolisul este utilizat de către albine pentru fixarea ramelor verticale la baza podişorului. În fine, în al cincilea rând şi poate cel mai important din punct de vedere al proprietăţilor sale este acela de a acoperi fagurii noi şi mai ales interiorul celulelor acestora cu o peliculă fină din această substanţă.
Cercetările au arătat că propolisul utilizat pentru aplicarea acestei pelicule poate fi constituit din substanţe asemănătoare diferitelor materii răşinoase obişnuite recoltate de pe mugurii plantelor şi numai puţin modificate prin adăugarea de enzime secretate de glandele faringiene şi mandibulare ale albinelor lucrătoare.
Pelicula de substanţă aplicată de albine pe fagurii noi, pe pereţii interiori ai celulelor precum şi pe o mare parte din suprafaţa interioară a stupului, care adăposteşte cuibul de puiet a fost denumită de P.W.PHILLIP “balsam”.
Unii cercetători consideră că pentru fabricarea “balsamului” albinele folosesc polenul ca sursă principală de materie primă.
Recoltarea propolisului de către albine
Recoltarea propolisului pare a fi rezervată unui număr restrâns de albine lucrătoare care prezintă o predispoziţie genetică exclusivă. Din numărul total de albine al unei colonii numai câteva sunt angajate în această activitate iar acestea nu efectuează decât foarte rar alte activităţi cum ar fi colectarea de nectar şi acest lucru nu se întâmplă de obicei chiar dacă el este foarte necesar coloniei.Culegătoarele de propolis pot fi deturnate de la eforturile lor şi angajate în recoltarea de nectar dacă în apropierea sursei de propolis există o sursă de nectar
atractivă care conţine o cantitate ridicată de zaharuri; în general însă, ele îşi reiau rapid activitatea de colectare de propolis. Culegătoarele de propolis sunt foarte rar mai în vârstă de 15 zile. Din acest punct de vedere ele se aseamănă celorlalte lucrătoare din stup.
Tendinţa de propolizare la câteva rase de albine
Cercetătorii care au studiat albina Apis indica, Apis florea şi Apis dorsata,afirmă că acestea nu propolizează. Acelaşi lucru se afirmă şi despre albina africană.În lucrarea sa intitulată “În căutarea celor mai bune suşe de albine: călătorii concludente”, călugărul ADAM de la Mânăstirea St. Mary, Buckfast, South Devon, Anglia, arată că anumite rase de albine şi în particular cele din zona Asiei Mici manifestă o tendinţă foarte puternică de propolizare.
De fapt, acesta vorbeşte de o albină galbenă frecvent întâlnită în regiunea munţilor Atlas şi Sahara, cunoscută sub denumirea de Apis sahariensis. El presupune că această albină a fost adusă în Orientul Mijlociu de către evreii emigranţi. Vorbind despre albina autohtonă din Anatolia Centrală în Asia Mică,unde iernile sunt foarte aspre, călugărul Adam spune că această albină, cunoscută sub denumirea de Apis mellifera var. anatolica utilizează propolisul pentru protecţie la fel ca toate celelalte specii care fac acest lucru în zonele cu climat
foarte aspru. Tot el este cel care spune că :”nu se poate spune că în Egipt albinele nu propolizează. La Fayum unde se cresc albine italiene, am văzut interiorul stupilor căptuşiţi cu propolis din cel mai răşinos”. Se cunoaşte de asemenea că albina gri caucaziană de munte are o tendinţă de propolizare mult mai pronunţată decât cea italiană.
Teorii asupra formării propolisului
La începuturile activităţii de creştere a albinelor, propolisul a fost în general identificat cu ceara. Mai târziu, cercetările asupra vieţii albinelor au arătat că propolisul este un material de construcţie şi de protecţie cu care albinele astupă orificiile din stup dar care are şi alte calităţi. Aceasta este perioada în care au apărut întrebări asupra formării propolisului. Primele teorii asupra formării şi originii propolisului au fost foarte simple dar pe măsura obţinerii de noi cunoştinţe asupra vieţii albinelor, acestea au fost respinse astăzi ele fiind doar etape parcurse până la stabilirea teoriilor actuale. În prezent, există două teorii privitoare la originea propolisului. O teorie afirmă că albinele recoltează propolisul din răşinile şi secreţiile de
pe mugurii şi scoarţa anumitor arbori din familia răşinoaselor şi foioaselor din zona de amplasare a stupilor. Adepţii acestei teorii afirmă că albinele colectează propolisul astfel: într-o primă etapă albinele desprind cu mandibulele o mică bucată de răşină sau de secreţie pe care o tratează ulterior prin masticare la nivelul mandibulelor. Materialul astfel recoltat şi prelucrat este transportat de picioarele anterioare şi medii în corbiculele de polen aflate pe picioarele posterioare. Albinele formează deci nişte pelote, în acelaşi mod ca şi la polen. Apoi zboară spre stup unde alte albine le ajută să se debaraseze de aceste încărcături pe care le transportă în locurile în care ele sunt necesare. Principalii adepţi ai acestei teorii sunt ROSCH,
EVENIUS, BERLEPSCH, CIESELSKI şi alţii. Şi întrucât ROSCH a fost cel ce a pus bazele acestei teorii, teoria este cunoscută sub denumirea de “teoria lui Rosch”.
În 1907, o nouă teorie a fost avansată de Dr.KUSTENMACHER care explică formarea şi originea propolisului într-o altă manieră. Conform acestei teorii, propolisul provine din polen; albinele lucrătoare înghit polen şi îl acumulează într-o porţiune din intestin denumită “chylus magen”, adică “stomac de polen”. Procesul propriu-zis de formare a propolisului începe prin absorbţia unei mari cantităţi de apă. Grăuncioarele de polen suferă un proces de umflare datorită cantităţii de 5 ori mai mare de apă decât propria lor greutate şi de dezintegrează.
Din peretele grăuncioarelor de polen rezultă un balsam pe care albinele îl elimină sub formă de picături cu diametrul de 2 până la 3 mm. Conform părerii Dr. Kustenmacher acest balsam constituie materia primă şi esenţa propolisului.Trebuie totuşi remarcat faptul că nu toate grăuncioarele de polen sunt de aceeaşi calitate şi o parte dintre acestea nu se dezintegrează ca urmare a umflării şi din acest motiv ele reprezintă un balast în hrana albinelor, de care acestea încearcă să se debaraseze. Din cauza densităţii specifice mai reduse, acest balast de polen ajunge în partea posterioară a intestinului unde se combină cu balsamul. Prin
mişcări de “unduire” ale “stomacului de polen”, albinele lucrătoare elimină această masă de balsam şi grăuncioare de polen nedigerate pe care o depun pe pereţii sau în crăpăturile stupului. Acolo, materialul capătă consistenţă formând o masă de culoare galbenă sau galben-roşiatică. Acestui material albinele îi adaugă – înainte de a se modifica – praf şi impurităţi mecanice dând propolisului o consistenţă care permite transportul lui dintr-un loc în altul.
Deci, conform dr. KUSTENMACHER propolisul este format din balsamul provenit din părţile exterioare ale grăuncioarelor de polen pe care albinele îl amestecă cu ceară şi alte materiale, impurităţi în cantităţi variabile.Cunoştinţele obţinute în domeniul apiculturii de la apariţia acestor teorii şi până în prezent susţin dar şi neagă anumite părţi sau detalii ale acestora; de aceea
este necesar să se facă o analiză critică asupra lor.Dacă polenul este – conform teoriei dr. Kustenmacher – la baza formării propolisului ar trebui ca în acesta să se regăsească mai multe substanţe sub formă de compuşi azotaţi, zaharuri şi lipide pe care polenul le conţine în cantităţi relativ mari. Rezultatele analizelor chimice nu confirmă câtuşi de puţin aceasta teză. În plus, nici una din aceste substanţe conţinute în polen nu a fost identificată în propolis. Multe aspecte fiziologice, morfologice, biologice şi anatomice legate de propolis – expuse de HAYDAK, EVENIUS şi ROSCH contrazic teoria lui KUSTENMACHER. În ultima vreme, cercetările efectuate asupra propolisului au furnizat numeroase date obiective în favoarea teoriei dr. ROSCH. Studiul compoziţiei chimice a propolisului au demonstrat clar că baza acestei teorii este mai realistă şi mai bine fondată.
Conform acestei teorii se susţine că mai ales substanţele identificate de o manieră indiscutabilă în propolis se regăsesc într-una sau mai multe specii de plante vizitate de albine şi că secreţiile acestor plante pot fi sursa de producere a propolisului. Un lucru deosebit de important pus în evidenţă este participarea activă a albinei la formarea propolisului. Prin secreţiile sale glandulare pe care le adaugă materiilor vegetale se obţine propolisul recoltat de apicultor din stup.Se demonstrează că majoritatea substanţelor de natură flavonoidă
identificate şi separate din propolis (GHISALBERTI, 1979) se găsesc în stare liberă ca agliconi şi nu ca glicoside, formă sub care acestea se găsesc în sursele vegetale. Se pare deci că albina dispune în secreţiile sale salivare de o substanţă ce are capacitatea de a descompune glicosidele sau componentele lor principale pe care le transformă apoi în propolis şi în hrană.
Surse naturale de propolis
Aşa cum s-a menţionat, componentele propolisului pot fi identificate în sursele vegetale vizitate de albine. Adeseori albinele vizitează plante din familia coniferelor, plopi (Populus sp.) precum şi alte specii: fagul (Fagus sylvatica), castan (Aesculus hippocastanum) pentru a colecta răşini de pe scoarţa şi mugurii acestor arbori.În Europa, principalele surse de propolis cuprind: alunul (Alnus spp.),mesteacănul (Betula spp.), alunul de pădure (Corylus spp.), stejarul (Quercus spp.),plopul (Populus spp.) şi salcia (Salix spp.).În Statele Unite ale Americii, principalele specii sunt plopul şi pinul(conifere).Conform lucrărilor lui KONIG (1985) , mugurii de plop reprezintă principala sursă de propolis în Europa, America de Sud, Asia de Vest şi Africa de Nord.
Între sursele secundare, acelaşi autor menţionează: mesteacănul, stejarul,salcia şi alunul, iar pentru alte zone geobotanice situaţia este următoarea:- arborele Acacia Karroo în Africa de Sud- Xanthorrhoea pressii şi Xanthorrhoea australis în Australia şi zonele de climat tropical
- Mugurii şi scoarţa arbuştilor Plumeria accuminata, Plumeria acutifolia,Schinus terebinthifolius şi Psidium guajava în insulele Pacificului, îndeosebi în Hawaii
Studiile recente asupra originii botanice a propolisului din continentul sud american, mai ales din Brazilia au demonstrat prezenţa de compuşi specifici unor plante ca: Araucaria angustifolia, Eucalyptus globulus şi Rosmarinus officinalis.
Proprietăţi fizice ale propolisului
Din punct de vedere al aspectului, propolisul se prezintă ca o masă heterogenă răşinoasă de consistenţă solidă, uneori compactă ceroasă provenind din particule maleabile şi aderente, alteori granuloasă ori friabilă, luând aspectul unor sfărâmături pulverulente. Această masă ce prezintă o oarecare duritate la temperatura ambiantă devine friabilă la temperaturi scăzute, sub 15°C, chiar şi pentru sorturile ceroase. La temperaturi ridicate se înmoaie şi devine răşinos şi
lipicios, iar în intervalul de temperatură cuprins între 60 – 69°C sau după VELESCU şi MARIN (1975), 81 – 83°C. Aşa cum s-a mai menţionat,propolisul mai este cunoscut şi sub denumirea de “clei de albine”.Culoarea propolisului este însă deosebit de variabilă în funcţie de sursă
vegetală vizitată de albine. Conform studiilor efectuate de RICCIARDELLI D’ALBORE (1979) pe eşantioane de propolis provenind din 5 continente, din diferite regiuni ale acestora a demonstrat că:
- propolisul din zonele cu climă temperată prezintă o gamă de culoare ce variază de la brun deschis la brun închis, uneori cu reflexe galben verzui;
- în Australia şi în zonele cu climat tropical culoarea propolisului poate ajunge până la negru;
- propolisul din zonele apropiate de cercul polar (Finlanda) are o culoare portocalie
- propolisul cubanez prezintă mai multe varietăţi: roşu, brun, verde şi violet închis.
- propolisul brazilian are o culoare predominant verzuie cu nuanţe galben brune.
Mirosul propolisului este foarte specific în general, complex, balsamic amintind ceara, mierea şi vanilia. Şi acest parametru este însă variabil în funcţie de sursa de cules. Fumul pe care îl scoate la ardere poartă o aromă de balsamuri şi răşini de cea mai fină calitate (HEGAZI, 1998) .
Greutatea specifică a propolisului variază mult: se citează valori cuprinse între 1,033 şi 1,145.
Gustul este deasemenea un parametru specific dependent tot de sursa vegetală dar este în general iute, arzător.
Solubilitate - Propolisul este insolubil în apă şi parţial solubil în alcool,acetonă, eter, cloroform, propilenglicol, benzen, dimetilsulfoxid, etilendiamină. În funcţie de temperatură, variază nu numai viteza de dizolvare ci şi trecerea în soluţie sau nu a unor fracţiuni cum ar fi de exemplu ceara – care se dizolvă în alcool fierbinte, dar este greu solubilă în alcool la rece.
Reziduurile de la dizolvare cuprind în majoritate impurităţi şi corpuri străine, alături de una sau sau mai multe dintre fracţiunile care rămân parţial solubile sau insolubile, în funcţie de selectivitatea dizolvantului.Trecerea parţială într-un anumit solvent este luată în considerare atât la obţinerea extractelor de propolis, cât şi la stabilirea calităţii propolisului prin
aprecierea substanţelor solubile, proporţia acestora putând fi dată ca indice de control calitativ în farmaceutică. Conform părerii lui POPRAVKO (1975),caracteristică este solubilitatea într-un amestec de cloroform + acetonă (2+1).
Compoziţia chimică a propolisului
Compoziţia generală a propolisului
În compoziţia chimică a propolisului brut au fost semnalate în principal răşini, ceruri, uleiuri volatile, polen, glucide, aminoacizi, vitamine, enzime, săruri minerale şi impurităţi.
Un tablou general de compoziţie cantitativă prezintă următoarele concentraţii ale grupelor majore de substanţe:
- 55% răşini şi balsamuri (balsamurile sunt definite ca substanţe naturale lichide sau semi-lichide obţinute de obicei prin metode speciale din scoarţa unor arbori – OPRIS, 1990)
- 7,5 – 35% ceruri de natură vegetală cu solubilităţi diferite şi ceară de albine (cerurile sunt întotdeauna prezente în compoziţia propolisului)
- 10% uleiuri volatile (esenţiale) sunt compuşi caracterizaţi de obicei prin prezenţa unor arome specifice
- 5% polen
- 5% acizi graşi
- 4,40 – 19% impurităţi
- terpene
- vitamine: A, B, E, PP
- oligoelemente: aluminiu, argint, crom, cobalt, fier, magneziu, etc.
- aminoacizi liberi: prolină şi arginină
- substanţe taninice, secreţii ale glandelor salivare de la albine şi componente prezente în mod accidental în propolis (aşchii de lemn, fragmente de corp de albină etc.
În propolis se poate găsi un număr foarte mare de compuşi. În 1990 GREENAWAY et al., a constatat că în timp ce exudatele de pe mugurii diferitelor specii de plop sunt frecvent asemănătoare din punct de vedere al compoziţiei calitative, acestea pot fi foarte diferite din punct de vedere cantitativ,diferenţe ce se regăsesc la nivelul compoziţiei propolisului în care este incorporat exudatul respectiv. Aceste variaţii cantitative pot fi uneori considerabile.
Compoziţia calitativă a propolisului
Se poate afirma că în general, orice compus identificat în exudatele vegetale pe care le colectează albinele, poate fi regăsit în propolis.Cea mai mare parte a componentelor prezente în exudatele vegetale sunt incorporate în propolis fără a fi alterate, deşi este posibil ca unele glicozide să fie supuse unei hidrolize enzimatice efectuată de albine prin secreţiile lor salivare în timpul colectării exudatelor sau în cursul adăugării de ceară pentru obţinerea
propolisului.
Conform autoarelor WALKER şi CRANE (1987) , compuşii individuali sunt prezenţi în unul sau mai multe eşantioane de propolis care provin de la una sau mai multe specii vegetale; unii compuşi sunt probabil prezenţi în toate eşantioanele de propolis şi contribuie la proprietăţile sale caracteristice; unii compuşi pot fi prezenţi în multe eşantioane de propolis de origini diferite, dar alţii aproape sigur sunt prezenţi numai în propolisul recoltat dintr-o anumită specie
vegetală.
Studiile de spectroscopie în infra-roşu au relevat prezenţa în diferitele sorturi de propolis a următoarelor grupuri de radicali organici (MAKASHVILI,1978):
- legături duble C-C
- gruparea CH a nucleului furanic
- gruparea carbonil
- gruparea CH2-O-CH2
- grupul furan
- gruparea ariloxi în compuşi ce conţin gruparea metoxi
- grupurile – (CH3)2C şi –(CH3)3C
- gruparea =C-OH
- sisteme ciclice aromatice
- sisteme aromatice
- gruparea delta-lactonă a butandienolilor
- grupări CH3 şi CH2
- gruparea CH aromatică
- grupări OH asociate hidrogenului molecular
- monooxiflavone care nu conţin grupări OH în poziţiile C3 şi C5
- inele piranice cu C, H beta (antrachinone cu 3 grupări alfa)
Principalele grupe de substanţe izolate din propolis
Constituenţii farmacologic activi din propolis se găsesc în fracţiunile solubile în diferiţi solvenţi organici, cum este cazul alcoolului etilic – principalul solvent utilizat la obţinerea de extracte de uz farmaceutic.Cei mai importanţi sunt flavonoizii în grupa cărora intra flavonele,flavonolii şi flavanonele precum şi diferiţi compuşi fenolici şi aromatici.Din punct de vedere biochimic flavonoizii sunt derivaţi ai benzo-gammapiranului prezenţi în toate celulele vegetale apte de fotosinteză. Localizaţi în membrana tilacoidă a cloroplastelor, această grupă de compuşi participă în calitate de catalizatori în lanţul transportor de electroni în faza luminoasă a fotosintezei şi/sau ca reglatori ai canalelor ionice implicate în procesele de fosforilare. Acest
lucru are o semnificaţie deosebită din punct de vedere al activităţii lor chimice.Larg reprezentaţi în regnul vegetal, până în prezent au fost recenzaţi peste 100 de reprezentanţi.
Când celulele vegetale mor, flavonoizii sunt “deversaţi” în sucurile, sevele,răşinile şi chiar în nectarul recoltat de insecte (un astfel de exemplu este pinocembrina incorporată în miere care contribuie la activitatea antibacteriană a acesteia).Produsele lor de degradare sunt în mare măsură responsabile de colorarea frunzelor copacilor toamna.
Conform studiilor lui PAPAY şi col., (1985)[17] şi DONADIEU (1994) flavonoizii din propolis pot fi clasaţi în:
Flavone:
• acacetină
• crizină
• tectocrizină
• apigenină
• pectolinarigenină etc.
Flavonoli:
• galangină
• galangin-3-metil eter
• isalpinină
• kaempferidă
• kaempferol
• quercetină
• quercetin-3,3-dimetileter
• rhamnocitrină
• rhamnetină
• isorhamnetină
Flavonone:
• pinostrobină
• sakuranetină
Flavononoli:
• pinobanksină etc.
Datele din care rezultă că flavonoidele din propolis sunt bine reprezentate cantitativ, iar sub acest aspect ele capătă importanţa unor componente principale,cu proporţii de 15-20%, au fost publicate abia recent (POLINICENCU şi col.,1981). Astfel de concentraţii flavonoidice au fost determinate de autori şi în mostre reprezentative de propolis din Ungaria şi Uruguay.
Crizina sau 5,7-dihidroxiflavona sau 5,7-dihidroxi-2-fenilcromona a fost fost descoperită în 1927 de G.T.JAUBERT[20] atât în propolis cât şi în mugurii de plop, ea fiind prezentă, de asemenea, în miere şi în ceară. Cu toate că nu este singurul flavonoid de culoare galbenă din amestecul prezent în propolis, ceară,miere – fiind din punct de vedere cantitativ componenta majoritară – a fost la începuturi singura semnalată şi astfel culoarea galbenă a cerii de albine şi a mierii se atribuia numai crizinei.
Tectocrizina sau tectogenina, a cărei prezenţă în propolis a fost semnalată de G.T.JAUBERT este 7-metil-eterul crizinei. În studiile ulterioare efectuate asupra acestui compus au demonstrat proprietăţile sale diuretice, pentru care s-a eliberat un brevet de invenţie SUA din 1964, al firmei Laroche Navarron, autor PERRAULT (1976)].
Galangina este flavonolul crizinei, adică 3-hidroxicrizina. Concentraţia sa în propolis o plasează alături de crizină, între bioflavonoizii bine reprezentaţi cantitativ. Ea a fost evidenţiată de VILLANUEVA şi col., (1964) iar în mugurii de plop – diferite specii – de EGGER şi col., (1969) .
Izalpinina a fost prima dată evidenţiată în propolis de VILLANUEVA şi col., în 1964 .
Pinocembrina îşi datorează numele descoperirii sale în mugurii speciei Pinus cembra (Pinaceae) de către ERDTMAN (1946). Ca şi crizina,pinocembrina este prezentă între componentele răşinii de pe mugurii de plop. Ca structură este flavanona corespunzătoare crizinei. Pinostrobina, descoperită în 1946 în mugurii speciei Pinus strobus apoi separată şi din specia Prunus avium (Rosaceae). Pinobanksina este 3-hidroxi-pinocembrina, adică un flavanonol din seria flavonoidelor specifice din propolis, caracterizate prin lipsa oricărei funcţiuni
fenolice pe inelul B. A fost descoperită în compoziţia unor specii de Pinus între care Pinus banksiana. Abia în 1979, SCHNEIDEWIND şi col. o citează în propolis.
3-acetatul de pinobanksină este la rândul său identificat în totalul flavonoidic al propolisului şi pare să nu fi fost identificat în vreo plantă.Există opinia conform căreia principiile active cel mai bine reprezentate cantitativ şi întotdeauna prezente în propolis, implicit susceptibile de a da cele mai constante şi mai caracteristice efecte farmacologice ale acestui produs, sunt bioflavonoidele care au ca particularităţi de structură starea liberă, de compuşi de
neglicozidaţi, precum şi lipsa vreunei funcţii fenolice în inelul B.Este poate important de menţionat faptul că toate aceste componente menţionate, fără excepţie, se regăsesc în compoziţia chimică a multor specii de Pinus, răspândite în cele mai îndepărtate şi variate regiuni de pe glob şi mai ales în mugurii de pin, la rândul lor utilizaţi pretutindeni pentru proprietăţi terapeutice bine cunoscute. Pe de altă parte, este cunoscută şi utilizarea răşinii unor muguri, ca cei ai speciilor Populus, Prunus, ca materie primă pe care albinele o asociază unor ceruri şi altor componente, la elaborarea propolisului. Este de asemenea e adăugat
că şi mugurii de plop sunt medicinali şi împreună cu mugurii de prun şi de Zingiberaceae sunt depozite de astfel de bioflavonoizi.Alţi compuşi flavonoidici prezenţi în propolis în cantităţi mai mici sunt:
- acacetina sau linarigenina izolată de POPRAVKO (1975)
7-metil-eterul-acacetinei, separat din mugurii de Betula verrucosa;
- campferida – izomer de poziţie al rhamnocitrinei identificată de POPRAVKO (1969) ;
- pectolinarigenina sau 6-metoxi-acacetina sau 6-metoxi-linarigenina,
- 4’-metil-eterul-sakuranetinei – o flavanonă a cărei origine şi structură se află în pinostrobină de la care derivă prin metoxilare a fost semnalată în propolis de către METZNER şi col., (1975) .
Toate aceste flavonoide semnalate frecvent în propolis sunt prezente sub formă de agliconi şi care au ca specificitate – prezenţa de funcţiuni fenolice libere, reactive, grefate pe inelul B.
Cvercetina (quercetina) – agliconul rutozidei şi al mai multor alte glicozide flavonoidice este foarte răspândită în regnul vegetal. A fost descoperită în stare pură de PERKIN şi HUMMEL în 1896 în hamei Humulus lupulus şi în cojile de ceapă (Allium cepa). Este utilizată în terapie, alături de alte bioflavonoide,ca substanţă activă pentru menţinerea stării normale a vaselor sanguine prin descreşterea permeabilităţii şi fragilităţii capilarelor BUDAVARI (1989)
Alte grupe de compuşi prezente în propolis sunt chalconele şi dehidrochalconele, acizi alifatici şi esterii lor, uleiuri volatile cu catenă scurtă şi esteri ai acestora, acizi aromatici şi esteri ai acestora, acid benzoic şi derivaţi ai acestuia, aldehide, alcooli, acid cinnamic şi derivaţii acestora, alţi acizi şi derivaţi, cetone, fenoli şi ompuşi heteroaromatici, terpene, alcooli
sesquiterpenici şi derivaţi ai acestora, terpenoizi şi alţi compuşi, hidrocarburi sesquiterpenice şi triterpenice, compuşi volatili, hidrocarburi (C21-C33),hidrocarburi alifatice, steroli şi hidrocarburi steroidice, zaharuri, lactone,aminoacizi, derivaţi de acizi nucleici, vitamine, minerale, transhidrogenaze anaerobe, substanţe donoare de H.
Între chalcone şi dehidrochalcone GREENAWAY şi col.,(1990) se pot menţiona:
- chalcona alpinetinei
- chalcona pinostrobinei
- chalcona pinocembrinei
- chalcona pinobanksin-3-acetatului
- chalcona sakuranetinei
- 2’,6’ –dihidroxi-4’-metoxi dihidrochalcona
Acizi alifatici şi esteri ai acestora (GREENAWAY şi col., 1990) :
- acid butiric, 2-metoxi-butiric, succinic, crotonic, angelic,, fumaric,behenic, acetic, benzil-acetat, izobutil-acetat, izopentil-acetat, izopentenilacetat,- acid palmitic, cerotic, montanic, stearic, oleic, linoleic, miristic, lignoceric,Uleiuri volatile cu catenă scurtă:
- acid butiric, acid 2-metil-butiric
- acid crotonic
- acid angelic
- acid acetic
- acid izobutiric
Esteri ai uleiurilor volatile cu catenă scurtă:
- izobutil-acetat
- izopentil- acetat
- izopentenil-acetat
Acizi aromatici şi esteri ai acestora:
- acid benzoic
- benzil-benzoat
- acid protocatechic
- acid veratric
- etil-benzoat
- metil-salicilat
- benzil-salicilat
- acid hidroxibenzoic
- acid vanilic
- acid p-anisic
- metil-benzoat
- cinnamil-benzoat
- acid hidroxicinnamic
- acid cinnamic
- acid metoxicinnamic
- acid p-metoxicinnamic
- acid 3,4-dimetoxicinnamic
- benzil-3,4-dimetoxi-cinnamat
- acid caffeic şi esteri
- acid cumaric, acid p-cumaric şi esteri ai acestora
- acid ferulic, acid izoferulic şi esteri ai acestora
- derivaţi ai acidului benzoic: acid salicilic, acid gentisic, protocatechic, acid galic
Aldehide:
- benzaldehidă
- aldehidă protocatechică
- p-hidroxibenzaldehidă
- vanilină
- izovanilină
- aldehidă caproică
Alcooli:
- alcool cinnamic
- alcool benzilic
- hidroquinonă
- alcool prenilic
- izobutenol
- alcool fenetilic
- alfa-glicerofosfat
- beta-glicerofosfat
- glicerol
Alţi acizi şi derivaţi ai acestora:
- esterul metilic al acidului 2,8-dimetilundecanoic
- esterul fenilmetilic al acidului 14-metilpentadecanoic
- esterul etilic al acidului palmitic
- acid sorbic
- esterul butil-2-metilpropilic al acidului ftalic
- metil esterul acidului alnustic
Cetone, fenoli şi compuşi heteroaromatici:
- acetofenonă şi derivaţi
- p-acetofenol şi derivaţi
- eugenol
- pterostilben
- xanthorrhoeol
- cumarină
- esculetol
- scopoletol
- pinosilvină
- trigliceride fenolice
Alcooli terpenici, sesquiterpenici şi derivaţi:
- geraniol
- nerolidol
- guaiol
- farnesol
- dihidroeudesmol
- beta-bisabolol
- alfa-acetoxibetulenol
Terpenoide şi alţi compuşi:
- cimen
- limonen
- alfa-copaen
- stiren
- 1,8-cineol
Hidrocarburi sesquiterpenice şi triterpenice:
- beta-burbonen
- cariofilen
- patchoulen
- selen etc.
Hidrocarburi alifatice:
- eicosan, eicosină, heneicosan
- 1-octadecen
- tricosan
- pentacosan
Steroli şi hidrocarburi steroidice:
- cholestrilen
- cholinasterol
- stigmasterol
- beta-dihidrofucosterol
- lanosterol
- colesterol
Zaharuri:
- d-ribofuranoză
- d-fructoză
- d-glucitol
- d-guloză
- taloză
- zaharoză
- d-glucoză
- polizaharide
Aminoacizii determinaţi cantitativ (KARDAKOV, 1980) sau (GABRYS, 1986) au ca reprezentanţi semnificativi acidul piroglutamic,arginina şi prolina. Provenienţa acestora în propolis este pusă atât pe seama polenului dar şi a secreţiilor salivare ale albinelor.
Acelaşi lucru se poate afirma şi despre prezenţa vitaminelor cu reprezentanţi: B1, B2, B6, C, E, acid nicotinic, acid pantotenic, vitamina A.
Elementele minerale sunt determinate din reziduul obţinut după calcinarea propolisului. În diferite eşantioane de propolis provenind din diferite regiuni ale globului, VANHAELEN şi VANHAELEN-FRASTRE (1979) au determinat următoarele proporţii: 0,51-0,86% în mostre din Franţa, 0,55% - China, 0,67% - SUA, 0,68%- Australia.
Principalii reprezentanţi ai acestora sunt: sodiul (Na), potasiul (K),magneziu (Mg), calciul (Ca), bariu (Ba), bor (B) – urme, stronţiu (Sr), zinc (Zn),cadmiu (Cd), aluminiu (Al), siliciu (Si), plumb (Pb), - urme (datorate mai ales poluării din traficul rutier sau prin amplasarea stupinelor în aceste zone sau zone industriale), seleniu (Se) – urme, fer (Fe), nichel (Ni), crom (Cr), mangan (Mn),titan (Ti), argint (Ag), cupru (Cu), cobalt (Co), molibden (Mo), vanadiu (V).Substanţele răşinoase. Deşi în datele curente de specialitate nu sunt informaţii foarte clare despre izolarea fracţiunii răşinoase din propolis şi caracterizarea ei, prezenţa răşinilor nu este pusă la îndoială de nimeni. Multe dintre proprietăţile propolisului se pot raporta la conţinutul mare de răşini. Se
citează şi prezenţa unor acizi rezinici, ca acidul abietic şi acidul pimaric care fac parte din constituenţii cei mai caracteristici ai răşinilor naturale.
Alte componente amintite deja, frecvent întâlnite în răşini, ca acidul benzoic, acidul cinamic, acidul ferulic, acidul cafeic, cumarine şi triterpenoide pentaciclice au fost identificate în propolis. Acidul benzoic atinge 1,33-20% (BRĂILEANU şi col., 1978) şi alături de acidul cinamic este una dintre substanţele cele mai caracteristice din răşina de Styrax benzoin de la care îşi trage numele, fiind totodată o componentă comună a mai tuturor răşinilor de pe muguri,ca şi acizii ferulic şi cafeic.
Cercetarea esterilor aromatici din propolis de tipul celor citaţi anterior şi chiar mai complicaţi ca structură (prin identificarea unor acizi polifenolici esterificaţi) a condus la descoperirea deosebit de valoroaselor proprietăţi antimicrobiene ale propolisului, prin prezenţa sau absenţa lor, putând fi explicată inconsecvenţa de activitate antimicrobiană a diferitelor sorturi de propolis (METZNER şi col., 1975, 1977, 1978) .
Din punct de vedere cantitativ, fracţiunea răşinoasă se consideră că reprezintă cca. 55% din propolis, cu menţiunea cuprinderii în această fracţiune şi a unor balsamuri. Se ştie că balsamurile se definesc ca amestecuri de răşini şi uleiuri volatile (esenţiale) în care ultimele, ca regulă generală, trebuie să fie în proporţie de cel puţin 40%. Este posibil ca numai mirosul balsamic al propolisului să fi generat această exprimare deoarece studiile efectuate nu au relevat prezenţa de uleiuri volatile în astfel de proporţii.
Propolisul -partea I (pagina curenta)
linkuri utile:despre propolis, propolis, propolisul , ce putem trata cu propolis? , tratament naturist cu propolis .
Alte articole din aceasta categorie:
Dacă puteţi să ne ajutaţi la traducerea oricărui articol în orice limbă străină vă rugăm să ne lăsaţi un mesaj la rubrica contact! Mulţumim!