Mustar negru
Brassica nigra (L) Koch. (Sinapis nigra L.)
Muştar negru ; Fr. : Moutarde noire ; G. : Schwarzer Seni : M. : Fekete mustâr ; R. : Gorciţa ciornaia
Caractere de recunoaştere: Planta: Specie ierboasă anuală, erectă, rămuroasă, înaltă de 1—1,50 (2) m ; rădăcina — pivotantă ; tulpina : cilindrică, groasă, cu peri abundenţi, setoşi la partea inferioară, glabră la partea superioară, ramificată ; frunze : diferite ca formă după nivelul la care se află : cele inferioare penat-compuse, lungi pînă la 20 cm, cele mijlocii şi superioare penat-lobate, ultimele fiind aproape întregi ; la toate lobul terminal este mult mai mare şi peţiolul lung ; flori : în raceme dense, care se alungesc pe măsura înfloririi, pe tip 4, petale galbene ; fruct : silicvă alipită de axă, lungă de 1—2 cm şi lată de 1,5—2 mm, tetramuchiată ; îngustată la ambele capete, fără rostru ; seminţe mici (cea 1,2 mm) brun-roşietice pînă la negru, cu suprafaţă reticulată.
înflorire : VI—VII.
Materia primă: Semen Sinapis nigrae sau Sinapis nigrae semen (F.R.IX) este formată din seminţele plantei, de formă globuloasă, cu diametrul de cea 1,2 mm, de culoare brună-roşiatică pină la negru la exterior, cu suprafaţa reticulată fin şi egal. Interiorul seminţelor este galben-verzui. Seminţele uscate nu au miros, dar prin zdrobire şi umec-tare cu puţină apă capătă miros caracteristic, înţepător de esenţă de muştar. Gustul la început amărui apoi înţepător, iute, caracteristic.
Ecologie şi zonare în cultură : Se întâlneşte şi în flora spontană ca buruiană de culturi, pe marginea drumurilor sau prin zăvoaie, dar recoltarea nu este economică, fiind utilizat numai produsul obţinut din cultură. Cerinţele ecologice sînt asemănătoare cu cele ale muştarului alb, faţă de care are totuşi unele pretenţii mai ridicate : mai sensibil la secetă ; pretenţii mai mari faţă de sol şi căldură, fiind totodată mai sensibil la frig ; se scutură mai uşor la maturitate ; este invadat mai lesne de buruieni ; solicită soluri mai uşoare şi mai revene, fiind potrivit pentru a fi cultivat în silvostepă şi nu se dezvoltă pe solurile argiloase şi acide.
Are aceeaşi zonare ca şi muştarul alb.
Tehnologia de cultură : Este asemănătoare cu aceea a muştarului alb. Seminţele sînt mai mici decît cele ale muştarului alb, diametrul lor fiind cuprins între 1—1,5 mm, greutatea a 1 000 boabe de circa 2,3 g cea hectolitrică de 63—75 kg. Sămînţa destinată pentru semănat trebuie să aibă puritate 94—98% şi germinaţia 80—95%. Ca şi la muştarul alb, energia germinativă este de 3 zile şi facultatea germinativă de 6 zile. Muştarul negru este ceva mai productiv decît muştarul alb, la hectar obţinîndu-se 1 500—2 000 kg.
Pregătirea produsului in vederea prelucrării: se face în mod asemănător ca la muştarul alb.
Condiţiile tehnice de recepţie prevăd la impurităţi — max. 3% alte părţi din plante şi seminţe zdrobite şi max. 3% seminţe din alte specii de muştar sălbatice, corpuri străine minerale şi organice — max. 1% la fiecare, umiditate — max. 12%.
Compoziţie chimică : Seminţele de muştar negru conţin în tegument mucilagii, pînă la 20% ; ele sînt bogate în lipide formate din gliceridele acizilor oleic, linoleic şi erucic ; conţin cca 30% proteine, săruri minerale, colină, sinapină (ester al colinei) care imprimă materiei prime gustul amărui. Principiul activ din muştarul negru, caracteristic şi pentru alte crucifere, este un heterozid azotat şi sulfurat : sinigrozidul, care în prezenţa mirozinazei, în mediu apos, se transformă în glucoza, sulfat acid de potasiu şi un ulei volatil : izotiocianatul de alil.
Acţiune farmacodînamică — utilizări terapeutice : izotiocianatul de alil sau „esenţa de muştar" are proprietăţi iritante, lacrimogene. Are proprietăţi antibiotice şi bactericide în diluţii foarte mari. Făina de muştar, datorită mucilagiilor pe care le conţine diminuează proprietăţile iritante ale principiului activ şi este un bun revulsiv aplicat local sub formă de cataplasme timp limitat. Prelungirea timpului de aplicare poate duce la ulceraţii ale pielii.
Confuzii: Muştarul negru are următoarele caractere de deosebire faţă de cel alb, prin care se poate face diferenţierea înainte de maturarea seminţelor : — talia aproape dublă (1—1,5 m faţă de 0,5—1 m) ; — frunzele bazale sînt penat-compuse (la cel alb toate sînt penat-lobate) ; — silicvele sînt cilindrice, îngustate la ambele capete, fără rostru şi mai mici — de 1—2 cm, faţă de 2—4 an la cel alb, la care au rostru şi sînt şi puternic gîtuite ; — poziţia silicvelor este alipită (la cel alb perpendiculare). Pentru a se face diferenţierea de seminţele de rapiţă {Brassica rapa L.) caracterul esenţial este aspectul tegumentului, care la muştarul negru are reticulaţii caracteristice, regulate.
Observaţii : Mai puţin răspîndit in cultură la noi este Brassica juncea (L.) Czern. et Coss. (Muştarul vînăt), mult cultivat în U.R.S.S., foarte rezistent la secetă, cu seminţe mărunte, negre-vinete, bogate în substanţe grase şi ulei eteric.
Alte articole din aceasta categorie:
Dacă puteţi să ne ajutaţi la traducerea oricărui articol în orice limbă străină vă rugăm să ne lăsaţi un mesaj la rubrica contact! Mulţumim!