Menopauza sau climaxul este o stare fiziologică prin care trece femeia şi care corespunde cu oprirea ciclului menstrual, datorită epuizării funcţiei ovairiene.
Fiind o stare normală prin care trec toate femeile, va trebui să o deosebim de toate situaţiile în care oprirea menstrei (amenoreea) este patologică. Menopauza artificială survine după ovariectomie, histerectomie totală, castrare radioterapică sau prin izotopi radioactivi.
Vîrsta la care se instalează menopauza variază între 48 şi 55 de ani, cel mai adesea în jur de 50 de ani. Vorbim de menopauză precoce cînd aceasta se instalează înainte de 48 de ani şi de menopauză tardivă, cînd survine după 55 de ani. Menopauza precoce sau cea tardivă sînt, de obicei, de origine familială, ereditară.
Climaxul precoce mai poate surveni şi în urma unor traume psihice intense. Apariţia „tardivă" a stării de climax ţine, uneori., de existenţa unui fibrom uterin, care sîngerează din cînd în cînd şi creează impresia femeii că mai are menstră.
Durata menopauzei este variabilă şi debutează printr-o perioadă denumită premenopauză, care corespunde cu suprimarea izolată a funcţiei corpului galben, după care se instalează menopauza propriu-zisă, în care încetează şi secreţia de estrogeni şi apare insuficienţa ovariană totală.
Tulburările de menopauză şi îndeosebi cele neurovegetative au intensitate şi durată variabilă şi depind de teren, de nivelul cultural, de echilibrul afectiv şi de tipul de sistem nervos. Astfel, la femeile la care există un dezechilibru neurovegetativ, menopauza este zgomotoasă, pe cînd la cele echilibrate şi care duc o viaţă liniştită, intrarea în perioada critică se poate face pe nesimţite. La femeile de la oraş, care au un grad de cultură mai ridicat şi care duc o viaţă mai agitată, care-şi pun mai multe probleme sexuale, menopauza este de obicei însoţită de tulburări, pe cînd la femeile din mediul rural, care duc o viaţă mai puţin agitată şi care au mai puţine preocupări în legătură cu sexualitatea, menopauza este mai liniştită la majoritatea din ele, la unele nefiind însoţită de nici o tulburare. După L. de Gennes, 25% din femei nu au nici o tulburare la menopauză.
Tulburările de menopauză sînt variabile şi sînt precedate de cele din premenopauză. În timpul premenopauzei, din cauza stării de hiperfolicullnie relativă, femeia poate să acuze menstre abundente, uneori metroragii, sindrom de tensiune premenstruală, tradus prin congestii mamare, mastodinii, congestii pelviene, migrenă, crize vasculare, papitaţii, meteorism abdominal. Aceste simptome sînt uneori însoţite de o creştere anormală a excitaţiei şi a dorinţei sexuale. Exagerarea erotismului, a libidoului, cînd se loveşte de lipsa de satisfacţie, poate determina apariţia unei stări depresive, uneori cu elemente anxioase, sau poate favoriza apariţia unor tulburări psihice. Din această cauză se cere din partea soţului înţelegere şi menajamente din toate punctele de vedere.
Uneori, la premenopauză, apar şi valuri de căldură, transpiraţii. După o perioadă de premenopauză, variabilă ca durată (în medie 1—2 ani), urmează o rărire a menstrelor şi o reducere cantitativă a lor ; ciclurile devin neregulate, apoi dispar complet. Dispariţia ciclului menstrual marchează instalarea menopauzei propriu-zise.
Menopauza propriu-zisă se traduce prin tulburări neurovegetative, vasomotorii, care constau în bufeuri, pe care femeia le percepe ca pe o senzaţie de căldură oare invadează ascendent întregul corp, urmate de transpiraţii generalizate, abundente şi care se pot repeta de mai multe ori pe zi. Bufeurile de căldură sînt variabile ca număr şi ca intensitate, uneori îndesindu-se şi accentuîndu-se progresiv. Acestea sînt accentuate de stările de emoţie sau de modificările termice. Uneori, transpiraţiile pot fi singurul simptom care înlocuiesc bufeurile.
Tulburările vasomotorii din sfera cerebrală se traduc prin cefalee, migrenă, ameţeli sau zgomote în urechi. La acestea se adaugă,uneori, o senzaţie de greutate cu furnicături şi parestezii în membre. Modificările vegetative viscerale apar de regulă la menopauză şi constau în palpitaţii, jenă precordială şi oscilaţii tensionale.
Ceea ce nelinişteşte pe unele femei la menopauză sînt tulburările fizice şi de caracter. Femeia are senzaţia de disconfort, nu se simte bine, acuză scăderea memoriei, a iniţiativei, iar asociaţiile de idei devin lente, acuză o stare de astenie generală, care o predispune la inactivitate. Din punct de vedere afectiv, se instalează o iritabilitate, susceptibilitate, autoritarism şi tendinţă la depresiune. Toate acestea o nemulţumesc, adaptîndu-se greu la noile condiţii de viaţă. Episoadele afective minore îi produc cu uşurinţă hiperemotivitate, instabilitate emoţională şi teamă. În general, la menopauză, se poate vorbi de o instabilitate neurovegetativă, cu o alternanţă între starea de excitabilitate şi cea de inhibiţie. Din această cauză, la menopauză se pot accentua unele tulburări psihice preexistente sau pot apărea unele fobii şi obsesii ca : teama că soţul nu este fidel, teama de toate bolile, unele deliruri erotice sau mistice. În asemenea cazuri, psihoterapia şi tratamentul de reechilibrare neurovegetativă (sedative, tranchilizante) sînt eficace.
În timp ce în premenopauză dorinţa sexuală — libidoul — era crescută, în menopauza propriu-zisă scade şi poate apărea un grad de indiferenţă şi chiar de repulsie faţă de viaţa sexuală. Această modificare, care se asociază unei susceptibilităţi crescute, poate duce la apariţia geloziei, oare la femeia în menopauză este o gelozie reacţională — cea mai nocivă —, pentru că se poate manifesta prin reacţii impulsive.
Aspectul general fizic al femeii la menopauză comportă modificări ale siluetei, care se lărgeşte ; deseori apare excesul ponderal, apar riduri ale feţei, uneori edeme palpebrale şi deseori o discretă pilozitate pe faţă şi pe corp. Sînii au tendinţa la hipotrofie, consistenţa lor devine flască, îşi pierd conturul, iar la femeile grase rămîn voluminoşi, datorită adipozităţii, şi nu ţesutului glandular, care totuşi diminua. Tegumentele îşi pierd din fineţe şi elasticitate, devin mai uscate şi se cutează la nivelul feţei, al gîtului. Pe membre, apar mici varicozităţi subtegumentare, creşte volumul varicelor preexistente, părul şi unghiile devin friabile ; vocea se îngroaşă. Aceste modificări somatice, ca şi cele ale organelor genitale reprezintă, în ansamblu, o diminuare a trăsăturilor feminine, din cauza încetării funcţiei ovariene.
În sfera genitală se produce o involuţie a organelor genitale. Uterul diminua în volum, ovarele încep să se atrofieze, iar atrofia mucoasei vaginale şi vulvare, lipsa de troficitate antrenează dureri cu ocazia raporturilor sexuale (dispareunie). Unele femei acuză prurit vulvar sau semne de vaginită atrofică, însoţită de scleroză a ţesutului vulvar şi perivulvar (craurozis vulvar — kraurosis vulvae).
Modificările de mai sus sînt greu acceptate de femeia la menopauză, ea neîmpăcîndu-se cu această situaţie.
Masters şi Johnson au studiat prin aceleaşi metode fiziologice răspunsul sexual şi reacţiile organismului la femeile în vîrstă, la un număr de 61 de femei, dintre care 27 între 41 şi 50 de ani, 23 între 51 şi 60 de ani, 9 între 61 şi 70 de ani şi 3 între 71 şi 80 de ani. Autorii ajung la următoarele concluzii :
— Reacţia de tumescenţă a glandului clitoridian în faza de excitaţie s-a produs numai la 14 din cele 61 de femei, deci într-un procent mai redus comparativ cu femeile mai tinere. Creşterea vasocongestivă a diametrului corpului clitoridian, care reprezintă o reacţie constantă la femeile tinere, se produce la fel în mod constant şi la femeile în menopauză sau postmenopauză.
— În timpul fazei de plaîtou a tensiunii sexualle, în apropiere de orgasm, s-a observat aceeaşi retracţie a glandului clitoridian sub capuşonul labiilor mici, de aceeaşi manieră ca la femeile mai tinere.
— Reacţia de aplatizare a labiilor mari, separarea de orificiul vaginal şi elevaţia lor caracteristică reacţiilor femeilor nulipare dispare cînd femeia îmbătrîneşte. Reacţia de schimbare a culorii labiilor mici în roşu în faza preorgasmică diminua evident la femeile în menopauză şi postmenopauză. Activitatea secretorie a glandelor Bartholin este încetinită de înaintarea în vîrstă, dar nu înainte de instalarea completă a menopauzei. O activitate secretorie s-a observat totuşi la 12 dintre femeile între 51 şi 60 de ani şi la 3 între 61 şi 70 de ani.
Vaginul femeii în vîrstă suferă transformări involutive specifice datorită privaţiunii de hormoni ovarieni. După menopauză vaginul se scurtează în lungime şi lăţime, ajungînd la 4,5—6 cm lungime şi 1—1,5 cm lăţime. Concomitent pierde mult din capacitatea lui de destindere, grosimea peretelui vaginal diminua, pierde aspectul plisat şi mucoasa uterină se subţiază.
În faza de excitaţie, lubrifierea vaginală, primul semn de răspuns vaginal, este foarte afectată în postmenopauză, aproape în mod constant. După 55 de ani şi îndeosebi după 60 de ani, în timpul actului sexual lubrifierea vaginului este slabă şi întîrziată (apare, de obicei, după 1—3 minute), în timp ce la femeia tînără apare la 10—30 de secunde.În timpul fazei în platou formarea platformei orgasmice, a vasocongestiei în treimea externă a vaginului, se produce la toate femeile, dar are o intensitate foarte redusă la cele cu involuţia organelor genitale postclimacterică. Orgasmul se produce şi la femeia în postmenopauză, dar contracţiile platformei orgasmice vaginale sînt mai reduse ca număr între 3—5, comparativ cu 5—10 la femeile de 20—30 de ani.
Contracţia în timpul orgasmului la femeile în postmenopauză este resimţită ca o durere vie de tipul unei crampe. După 60 de ani unele femei sînt atît de jenate de această durere vie, încît ele evită să ajungă la orgasm şi chiar au repulsie faţă de actul sexual.
În faza de rezoluţie a actului sexual din cauza lipsei de elasticitate a canalului vaginal, cele două treimi ale vaginului, dilatate anterior, se retracta foarte rapid şi revin la starea dinainte de stimulare spre deosebire de revenirea mai lentă la femeia mai tînără. De asemenea, dispariţia vasocongestiei treimii externe a vaginului este mai rapidă decît la femeile tinere.
În concluzie, capacitatea şi performanţele sexuale nu sînt limitate în timpul anilor care preced menopauza, dar în general, intensitatea şi rapiditatea reacţiilor fiziologice ale organelor genitale în timpul fazelor actului sexual sînt reduse pe măsură ce trec anii. Cu toate schimbările involutive genitale, femeia in vîrstă, în postmenopauză, este capabilă de o viaţă sexuală, putînd atinge nivelul răspunsului orgasmic, îndeosebi dacă a avut ocazia unei stimulări sexuale eficace în mod regulat.
Din cauza privaţiunii de hormoni estrogeni, multe femei în primii ani după menopauză, acuză dureri în timpul sau imediat după coit. Aceste dureri sînt deosebit de vii la penetraţie sau cînd raporturile sexuale se prelungesc, apar senzaţii de arsură sau dureri pelviene. Aceste simptome de dispareunie şi uneori de disurie postcoitală se datoresc subţierii importante a mucoasei vaginale şi reducerii extensibilităţii canalului vaginal, precum şi diminuării şi întîrzierii lubrifierii vaginale, fenomene care apar după 55 de ani.
Modificările în comportamentul sexual al femeii la menopauză şi postmenopauză se explică nu numai prin insuficienţa hormonală, ci şi prin factori psihologici şi social-economici. Kinsey a arătat că în mare parte, libidoul la femei după menopauză este direct legat de obiceiul şi experienţa sexuală din anii vieţii genitale. Creşterea libidoului la femei la premenopauză îşi găseşte o explicaţie parţială pentru unele femei, printr-o eliberare de teama sarcinii ; la altele, între vîrstă de 40—50 de ani, se constată o activitate sexuală crescută, din dorinţa de concepţiune. La o altă categorie de femei, o dată eliberate de exigenţele impuse de protecţia maternală pentru maturizarea descendenţilor, energia lor fizică şi psihică disponibilă ia astfel o nouă orientare. O femeie frigidă sau care nu a avut o activitate sexuală ritmică şi satisfăcătoare psiho-sexuală, în viaţa sa genitală adultă, este de aşteptat oa o dată cu venirea menopauzei să aibă repulsie faţă de orice formă de activitate sexuală.
De obicei, .partenerul conjugal masculin eslte mai în vîrstă cu cîţiva ani decît soţia şi prezintă diverse incapacităţi fizice ale îmbătrînirii, încît pentru aceştia fie că lipseşte atracţia sexuală, fie că soţul este incapabil de actul sexual. Trebuie să se mai ţină seama şi' de alt element. Cadoul longevităţii nu este egal repartizat între cele două sexe, fiind favorizat sexul feminin. Dacă se ţine seama de acest aspect, înseamnă că un număr de femei mai în vîrstă nu au parteneri de viaţă sexuală.
FIZIOPATOLOGIE
Perioada de premenopauză se caracterizează printr-o insuficienţă a corpului galben, a secreţiei de progesteron. Acesta se traduce clinic prin dispariţia aspectului bifazic al curbei termice bazale (dispare hipertermia premenstruală), iar biochimic pregnandiolul urinar este foarte scăzut (urme sau absent în 88% din cazuri, după CI. Beclere). Nivelul estrogenilor urinari este normal sau crescut, realizîndu-ae o stare de hiperfoliculinie relativă, care se decelează şi prin aspectul frotiurilor citovaginale. În ceea ce priveşte secreţia de gonadotrofine hipofizare, se constată o scădere a hormonului luteinizant (LH) şi o creştere moderată a hormonului foliculostimulant (FSH) în circa 50% din cazuri, în ovar, se constată lipsa de corpi galbeni ; în schimb, există numeroşi foliculi chisticii persistenţi.
Deci, la premenopauză se instalează o hiposecreţie de LH şi consecutiv insuficienţa progesteronică şi deseori o hipersecreţie de FSH, cu hiperfoliculinie. Această disfuncţie hipofizo-ovariană ar fi legată de unele modificări funcţionale ale centrilor hipo-talamici, de origine genetică.
Perioada de menopauză propriu-zisă corespunde unei insuficienţe ovariene totale (estrogenică şi progesteronică). Dozările de hormoni estrogeni în urină, în această perioadă, arată valori foarte scăzute şi îndeosebi ale estronei şi ale estradiolului. Se admite că secreţia de hormoni estrogeni restantă la femeia în menopauză provine din corticosuprarenală.În ce priveşte secreţia de progesteron, metabolitul său — pregnandiolul urinar - scade la cifra de 0,6 mg/24 de ore, valoare inferioară cifrei înregistrate la bărbat. Dozarea gonadotrofinelor urinare totale (prolanuria totală) şi îndeosebi determinarea de FSH arată valori care depăşesc cifra de 30 pînă la 100 sau chiar 200 u.s./24 h. (Lucienne de Gennes). Se constată că această gonadotrofinurie se menţine pe o perioadă de mai mulţi ani.
Nu se ştie exact de ce; ovarul îşi diminua funcţia progesteronică la .premenopauză sau îşi sistează complet funcţiile în menopauză. După unele cercetări, aceste fenomene sînt datorite unei diminuări a secreţiei de LH (în premenopauză) şi unei scăderi, pînă la dispariţie, a receptivităţii ţesutului ovarian, la stimularea cu hormoni gonaldotropi, fenomen de natură genetică. Se pare că ovarul îşi pierde iniţial receptivitatea faţă de stimularea cu LH (a cărui secreţie diminua), rămînînd mai departe receptiv faţă de FSH, care-şi continuă funcţia stimulatorie asupra foliculilor primordiali, dar în absenţa stimulării cu LH nu-i poate maturiza şi, în consecinţă, ovulaţia nu se produce şi corpul galben nu se formează. În menopauza propriu-zisă, dispare receptivitatea ovarului şi la FSH, producîndu-se astfel o insuficienţă ovariană totală. Apar amenoreea şi hipersecreţia de FSH prin defrenare hipofizară în lipsa hormonilor ovarieni. Dacă menopauza pare să fie un fenomen endocrin ou declanşare centrală, în care intervine şi lipsa de receptivitate ovariană, este evident că involuţia progresivă a ovarului şi lipsa secreţiei lui hormonale determină creşterea secreţiei de FSH hipofizar.
Starea de hipertonie diencefal-hipofizară din timpul climacteriului favorizează apariţia şi a altor tulburări endocrine ca : hipertiroidism (Basedow), uneori hipotiroidie (mixedem), iar alteori hipercortidism metabolic sau androgenic.
TRATAMENT
În faza de premenopauză, în care alternează deseori perioade de metroragii cu amenoree sau polimenoree, cu sindrom de tensiune premenstruală accentuat, se recomandă tratamentul patogenic cu progesteron (10—25 mg/zi), în a 2-a fază a ciclului menstrual (a 19-a, a 21-a, a 23-a zi). Se mai pot administra preparate hormonale care conţin progesteron şi testosteron, de asemenea în a doua jumătate a ciclului menstrual (a 19-a, a 21-a, a 23-a zi). Cu metiltestostaron per os se pot obţine rezultate similare (Netter). Medicul se va abţine de la administrarea testosteronului (care poate da fenomene de virilizare şi accentuare a libidoului). Acesta va fi rezervat numai stărilor de menometroragii, întîlnite uneori la preclimacterium. Cînd substratul histologic al acestor menometroragii este hiperplazia glandulo-chistică, se recomandă chiuretajul uterin, urmat de un tratament de echilibrare hormonală.
Combaterea tulburărilor neurovegetative, în afară de administrarea preparatelor hormonale, se face cu : sedative, tranchilizante.
Menopauza propriu-zisă pune problema tratamentului numai atunci cînd este însoţită de fenomene neurovegetative vasomotorii manifeste, zgomotoase, sau în cazul apariţiei unor tulburări psihice sau de caracter.
Se recomandă medicaţia sedativă, deconectantă, tranchilizantă, anxiolitică sau antidepresivă.
Rezultatele cele mai bune se obţin prin administrarea de preparate hormonale care conţin estrogeni şi androgeni cu resorbţie lentă [Estrotest, o fiolă în injecţie i.m. la lună, sau alt preparat (Femovirin)]. Se recomandă asocierea la acest tratament a extractelor de epifiză (Epifizan), 2 fiole în injecţii i.m./zi la 2 zile, serii de cîte 20 de zile, care potenţează efectele produsului Estrotest prin acţiunea sa, îndeosebi antigonadotropă FSH.În menopauza în care predomină astenia fizică şi psihică, se recomandă administrarea de hormoni androgeni anabolizanţi , care, în afară de acţiunea lor stenică, combat şi eventuala osteoporoză de vîrstă.
Este fără sens şi nocivă pentru organism producerea de cicluri menstruale artificiale la menopauză prin tratamente hormonale. Administrarea de hormoni estrogeni este contraindicată la menopauză în caz de existenţă a unor fibroame uterine asimptomatice.
În general, se va trata numai menopauza care este însoţită de tulburări neurovegetative, psihice, endocrine sau viscerale şi se va respecta menopauza liniştită, după principiul ,.primum non nocere".
ANDROPAUZA (CLIMACTERIUL VIRIL)
Nici bărbaţii nu sînt scutiţi de instalarea în mod fiziologic a unei perioade de declin sexual, denumită climacterium viril sau andropauză. Între menopauză şi andropauză, deşi sînt semnalate unele manifestări neurovegetative comune, există totuşi şi deosebiri însemnate. Aceste două stări nu sînt identice.În timp ce menopauza se traduce prin oprirea menstrei, încetarea funcţiilor ovariene şi începutul involuţiei genitale, andropauză nu corespunde cu dispariţia funcţiilor testiculare, spermatogeneza şi androgeneza nu încetează ci diminua şi nu apare nici involuţia genitală, decît mult mai tardiv. Observaţiile din literatură arată că în preandropauză există o exacerbare a libidoului, iar în andropauză acesta se menţine mai slab, dar bărbatul are posibilitatea fecundantă păstrată uneori pînă la o vîrstă destul de înaintata (70—80 de ani).
Scăderea activităţii sexuale la bărbat în cadrul involuţiei generale a organismului se produce lent, fără să aibă un caracter brutal, şi andropauza se instalează progresiv şi mai tardiv cu aproximativ 7—8 ani decît menopauza. Vîrstă medie la care se instalează climacteriul viril este în medie apreciată la 55-—60 de ani; unii autori o situează la peste 60 de ani (Horeck), iar alţii în limite foarte largi — 50—70 de ani (Miliman).
În Suhumi s-a semnalat cazul unui bătrîn de 140 de ani care a avut activitate sexuală şi a fost fertil pînă la 114 ani.
Manifestările andropauzei sînt mai puţin caracteristice decît ale menopauzei. Climacteriul viril se traduce prin diminuarea libidoului, a interesului pentru sexul opus, prin rărirea raporturilor sexuale ; erecţiile devin incomplete şi de scurtă durată, excitanţii obişnuiţi specifici determină cu greu sau de loc erecţia, iar ejaculaţia se produce dificil, este precoce şi mai rar tardivă, eliminîndu-se o cantitate redusă de lichid seminal (oligospermie). Satisfacţia sexuală — orgasmul — este diminuată, iar trăirea psihică a actului sexual este mai puţin intensă şi aceasta ţine atît de astenia psihică, cît şi de efectuarea incompletă a actului sexual, cu apariţia sentimentului de nereuşită. Repetarea actului sexual devine dificilă, iar cu timpul imposibilă. Ulterior dispar şi ere-ţiile matinale şi orice dorinţă sexuală, aceasta are loc la o vîrstă destul de înaintată, abia la 70 de ani.
Borelli, care a examinat 263 de bărbaţi între 42 şi 92 de ani, a constatat următoarele :
— apetitul sexual scade cu vîrstă. Între 45 şi 50 de ani libidoul se menţine în 68% din cazuri, iar după 60 de ani, în 38% din cazuri ;
— erecţiile matinale se răresc şi scad pînă la dispariţie cu timpul;
— poluţiile nocturne, care sînt prezente într-o proporţie de 20% între 45 şi 60 de ani, scad la 5% în jurul viratei de 60 de ani ;
— ejacularea rapidă este deseori primul simptom al climacteriului viril şi însoţeşte erecţiile slabe şi incomplete.
A. L. Finkle şi colab. au constatat că frecvenţa raporturilor sexuale la bărbaţii între 60 şi 93 de ani variază de la 3 pe săptămînă, la cei potenţi, pînă la 1 pe lună şi chiar la un contact sexual pe an. În general însă, raporturile sexuale se menţin la 3/4 din bărbaţii pînă la 60 de ani, la mai puţin de jumătate din ei la 70 de ani şi la numai 1/8 din bărbaţi la 80 de ani.
Cele mai interesante date reies din studiile recente ale autorilor Masters şi Johnson, care au cercetat reacţiile sexuale a 39 de bărbaţi între 51 şi 89 de ani, din care 19 între 51 şi 60 de ani, 14 între 61 şi 70 de ani, 4 între 71 şi 80 de ani şi 2 între 81 şi 90 de ani. Deşi numărul cazurilor studiate în laborator este mic, autorii ajung la următoarele concluzii :
În timp ce bărbatul tînăr în timpul fazei de excitaţie eficientă intră în erecţie rapid în 3—5 secunde, pentru un bărbat de peste 50 de ami este necesar un timp dublu sau triplu pentru a intra în erecţie. Cu cît bărbatul este mai în vîrstă erecţia completă a penisului apare mai lent indiferent de tehnica stimulativă utilizată. O dată obţinută această erecţie a omului în vîrstă, ea se menţine adesea prelungit pînă ajunge la ejaculaiţie. Aceasta reflectă o reducere a intensităţii răspunsului sexual inerent procesului de îmbătrînire. în situaţia cînd bărbatul de peste 60 de ani a atins erecţia completă şi apoi o pierde fără ejaculaţie revenirea erecţiei devine o problemă dificilă, indiferent dacă continuă să fie supus aceluiaşi factor stimulator anterior. Erecţia completă a penisului la omul în vîrstă, îndeosebi de peste 60 de ani, în mod frecvent nu se obţine decît imediat înainte de ejaculaţie.În timp ce la bărbatul tînăr în timpul fazei în platou se produce o creştere congestivă a circumferinţei coroanei glandului, la bărbatul în vîrstă, nu are loc, ci se produce numai o creştere a lungimii şi a diametrului corpului penian, imediat preejaculator.
În privinţa ejaculaţiei, la bărbatul în vîrstă, aceasta se produce într-o singură etapă. Contracţiile glandelor sexuale accesorii au loc în acelaşi timp cu contracţiile expulsive ale penisului, în loc să le preceadă cu 2—3 secunde. Din această cauză, bărbatul în vîrstă nu mai are senzaţia de inevitabilitate cînd ejaculaţia soseşte cu 2—3 secunde înainte de emisiunea reală a lichidului seminal. Contracţiile expulsive peniene se produc la acelaşi interval de 0—8 secunde, dar cu cît bărbatul avansează în vîrstă, cu atît numărul contracţiilor se reduce şi diminua forţa contractilă şi de propulsie a lichidului seminal. În timp ce un bărbat tînăr poate expulza primele jeturi de lichid seminal la o distanţă de 30—60 cm, bărbatul de peste 60 de ani are o forţă ejaculatorie redusă la jumătate.Între 60 şi 70 de ani nu se mai produc vizibil contracţiile prostatei în timpul ejaculaţiei. La unii subiecţi în vîrstă, ejaculaţia este alterată nu numai din punct de vedere al integrităţii fiziologice, dar şi al progresiunii subiective. Sub efectul stimulării sexuale, în loc de contracţii expulzive ritmice se poate produce numai o contracţie sporadică a glandelor sexuale accesorii şi, ca urmare, subiectul poate simţi o senzaţie violentă de inevitabilitate a ejaculaţiei, dar fără emisiunea lichidului seminal. Acest fenomen s-a observat de mai multe ori după utilizarea de băuturi alcoolice.
În general bărbatul de peste 60 de ani, nu are senzaţia de inevitabilitate a ejaculaţiei şi nici satisfacţia psiho-sexuală a contracţiilor expulzive ale penisului. Cu cît bărbatul îmbătrîneşte cu atît intensitatea vasocongestiei localizate diminua.
Reacţia de ridicare a testiculelor este redusă, iar creşterea congestivă a testiculelor adesea nu se observă după 50 de ani.
Faza de rezoluţie a actului sexual durează mai mult timp, îndeosebi după 60 de ani. Perioada refractară a fazei de rezoluţie durează mai mult cînd bărbatul are peste 60 de ani, iar detumescenţa penisului imediat după ejaculaţie este foarte rapidă.
În general, capacitatea şi activitatea sexuală a bărbatului în vîrstă variază de la un subiect la altul şi de la o dată la alta pentru acelaşi individ. Capacitatea, şi performanţele sexuale sînt direct influenţate negativ de unele infirmităţi fizice acute sau cronice sau de unele condiţii social-economice.
Factorul cel mai important în menţinerea unui comportament sexual eficace al bărbatului în vîrstă, este acela că el să fi fost obişnuit să aibă raporturi sexuale de o frecvenţă regulată, atît în cursul vieţii adulte, cît şi pe măsură ce înaintează în vîrstă. Dacă frecvenţa activităţii sale sexuale este menţinută la un anumit ritm şi în cursul vîrstei oare înaintează, bineînţeles în afara unor afecţiuni acute sau cronice, bărbaţii în vîrstă sînt capabili, de obicei, să-şi continue o viaţă sexuală pînă la 70 de ani şi chiar 80 de ani. Chiar dacă activitatea sexuală a fost evitată, pe o perioadă lungă de timp, din diferite motive, este posibilă o revenire a ei, prin tratament şi dacă are loc o stimulare sexuală adecvată din partea partenerei dorite.
Modificările histopa,tologice ale testiculului la climacteriu constau în modificări ale pereţilor tubilor seminali (îngroşare, fibroză sau hialinizare) şi o involuţie parţială a celulelor Leydig. Numărul celulelor Leydig raportat la tubi scade, apar vacuolizări protoplasmatice, cresc pigmenţii protoplasmatici, scade conţinutul în lipide şi diminua cristalele Reincke .Spermatogeneza în tubii seminali se menţine timp îndelungat scade treptat, dar nu încetează complet,- deci capacitatea fecundantă nu dispare chiar la o vîrstă înaintată (80—90 de ani). După 55 de ani, însă scade volumul ejaculatului sub 2 ml şi diminua numărul spermatozoizilor (oligospermie).
Dintre cele două funcţii testiculare, spermatogeneza este mai puţin afectată decît androgeneza pe parcursul înaintării în vîrstă. Eliminarea de 17-cetosteroizi scade progresiv cu vîrstă; astfel Tonuri constată că între 40 şi 59 de ani valoarea medie este de 9,9 mg/24 de ore (6,9—14,3), iar între 60 şi 75 de ani este de 4,5 mg/24 de ore (3—12,5 mg). Gonadotrofinele urinare totale cresc abia după 60 de ani şi prezintă valori mai scăzute decît la menopauză, iar gonadotrofinele serice cresc moderat.
Tulburările generale care însoţesc climacteriul viril constau în tulburări neurovegetative şi psihice.
Tulburările neurovegetative sînt variate şi uneori intense, constînd în nervozitate, irascibilitate, insomnii sau somnolenţă, valuri de căldură, transpiraţii, parestezii, cefalee, palpitaţii, extremităţi reci sau dureri anginoase.
Tulburările psihice constau într-o astenie psihică cu scăderea memoriei, a puterii de concentrare şi a simţului de răspundere; sînt menţionate de asemenea : stări de melancolie, labilitate afectivă, uneori tendinţe depresive accentuate. Bărbaţii la climacterium devin susceptibili, capricioşi şi anxioşi.
Modificările somatice se traduc mai frecvent printr-o depunere a ţesutului adipos pe jumătatea inferioară a corpului, mai ales pe abdomen, şolduri şi coapse, datorită scăderii secreţiei de testosteron. Examenul genital arată o creştere de volum a pro¬statei, care se datoreşte unui dezechilibru hormonal între estrogeni şi androgeni. Penisul şi testiculele sînt hipotone, fără să prezinte modificări semnificative de volum. Numai rareori a fost semnalată apariţia involuţiei genitale. Scrotul este flasc, mai puţin faldurat şi hipopigmentat. Aceste modificări morfologice discrete ale organelor genitale concordă şi cu conservarea relativă şi îndeosebi a spermatogenezei pînă la o vîrstă înaintată.
Tratamentul andropauzei constă în administrarea unei medicaţii echilibrate a sistemului nervos şi vegetativ : sedative, tranchilizante, deconectante, anxiolitice, antidepresive, la care se va asocia Testosteron (25 mg pe fiolă, o injecţie la 2—3 zile) sau preparate hormonale retard : Testolent (1 fiolă în injecţie i.m.la 14 zile) sau Sterandryl (100 mg la 14 zile) sau Androtardyl (200 mg) o fiolă pe lună, în injecţie i.m.
Acest tratament dă uneori rezultate spectaculoase, alteori este ineficace din cauza senescenţei însăşi a sistemului nervos ; centrii nervoşi sexuali de comandă, senescenţi îşi pierd sensibilitatea la solicitările hormonale.
alte articole conexe aici!
Alte articole din aceasta categorie:
Dacă puteţi să ne ajutaţi la traducerea oricărui articol în orice limbă străină vă rugăm să ne lăsaţi un mesaj la rubrica contact! Mulţumim!