Mătrăguna
Atropa belladonna L.
Mătrăgună; Cireaşă lupului; Fr.: Belladone; G.: Tollkirsche; M.: Maszlagos nadragulya; R.: Krasavka, Belladonna.
Caractere de recunoaştere: Planta: Specie ierboasă perenă, foarte viguroasă, în formă de tufă, înaltă de 0,5—1,5 m; partea subterană: în primul an se dezvoltă o rădăcină pivotantă, ulterior un rizom gros, brun-deschis, cilindric şi ramificat, din care pornesc rădăcini lungi de 40—50 cm sau chiar 1 m şi groase pînă la 4 cm; tulpina aeriană: în primul an apare o singură tulpină, apoi — cu formarea rizomului — mai multe tulpini erecte, ramificate, groase de 1—2 cm, uşor muchiate şi cu peri glandulosi spre partea superioară, de culoare verzuie sau bătînd într-un violet-roşcat; ramificaţiile tulpinii pornesc chiar de la bază; frunze: spre bază dispuse altern spre partea superioară cîte 2 la un nod, au formă ovală, marginea întreagă şi nervaţiunea reticulată spre marginea limbului, peţiolul scurt sau aproape sesile; flori: solitare la axila frunzelor, atîrnă ca nişte clopoţei pe un peduncul de 1 — 1,5 cm; corola este tubuloasă cu marginea răsfrîntă, lungă de 2,5 — 3,5 cm, brună-violet sau brună-roşcată murdară, spre interior bătînd spre brun-gălbui cu vinişoare violete; fructe: bace sferice de mărimea unei cireşe, care trec de la verde la negru lucios, însoţite de caliciul persistent ca o stea cu 5 raze; în interior numeroase seminţe de forme neregulate, de 1,5—2 mm.
Înflorire: VI-VIII.
Materia primă: Folium Belladonnae — frunze subţiri, ovate, alungit-ovate sau eliptice, scurt acuminate la vîrf, mai rar ascuţite, uşor îngustate într-un peţiol scurt sau aproape sesile, cu marginea întreagă, de 8—15(22) cm lungime şi 3,5—8(11) cm lăţime. Nervurile secundare, în număr de 7—10 de fiecare parte a nervurii mediane, sînt aproape alterne şi se întind pînă la marginea limbului; ele sînt proeminente şi fin pubescente pe partea inferioară. Suprafaţa limbului este glabră, uşor glandulos-păroasă, cu peri foarte fini, răzleţi. De culoare verde-închis pe faţa superioară şi verde-deschis pe cea inferioară. Miros slab narcotic caracteristic, gustul neplăcut amar, înţepător, caractere ce se atenuează prin uscare.
Radix Belladonnae — se prezintă sub formă de fragmente nelignificate, despicate sau nedespicate, lungi pînă la 20 cm, groase de cel puţin 7 mm; fragmentele sînt de culoare brună-cenuşie-deschis la exterior, albicioase la interior, cu suprafaţa zbîrcită, structura fibroasă, fractura pulverulentă. Miros slab, neplăcut, gust amar înţepător, neplăcut.
Ecologie, răspîndire în flora spontană şi zonare în cultură: Plantă care apare în locuri luminate (luminişuri, tăieturi de pădure), dar care suportă totodată şi semiumbra.
Este o plantă iubitoare de căldură, temperaturile ridicate în timpul vegetaţiei (25—30°), avînd influenţe pozitive în sinteza de alcaloizi. Mătrăguna este sensibilă la gerurile tîrzii de primăvară ca şi la cele timpurii de toamnă (—3°... —4°) cînd există aparat foliar. Peste iarnă suportă geruri pînă la —20°...—30° numai pe durată scurtă şi dacă plantele sînt acoperite cu zăpadă, pe teren dezvelit nerezistînd nici la —10°. Temperatura de răsărire este de 5°.
Mătrăguna are pretenţii ridicate faţă de umiditate, atît în sol cît şi în atmosferă. în perioada de recoltare însă, ploile şi rouă au influenţă negativă, micşorînd conţinutul de alcaloizi.
Condiţiile de sol reprezintă în flora spontană factorul ecologic limitativ, planta crescînd numai pe terenuri cu resturi organice în descompunere. De aceea se întîlneşte în tăieturi de păduri sau doborîturi — în special în etajul fagului, vegetînd pe acelaşi loc doar cît se menţine conţinutul bogat de substanţe organice în descompunere şi nu este umbrită de lăstărişul în dezvoltare. Este deci o plantă nestabilă, iar bazinele cunoscute trebuie verificate la fiecare început de sezon de vegetaţie.În flora spontană se întîlneşte în etajul fagului în toată ţara, cu deosebire în Transilvania (judeţele Arad, Bihor, Bistriţa-Năsăud, Caraş-Severin, Covasna, Harghita, Hunedoara, Maramureş, Satu Mare), Muntenia (Argeş, Buzău, Dîmboviţa, Prahova), Oltenia (Gorj, Mehedinţi, Vîlcea), Moldova (Bacău, Iaşi, Neamţ, Suceava, Vaslui, Vrancea). La începutul exploatării fiecărui bazin trebuie să se facă analiza conţinutului în alcaloizi a rădăcinilor şi frunzelor, deoarece acest conţinut este foarte variabil chiar între zone foarte apropiate.
În condiţii de cultură necesită soluri profunde, bogate în humus, bine drenate, cu apa freatică sub 2 m, fiind contraindicate solurile reci, acide, grele, cu apa stagnantă. Solurile trebuie să aibă structură, pentru a nu prinde crustă şi trebuie să fie curate de buruieni şi dăunători.
Potrivit condiţiilor pe care le cere, Mătrăguna este zonată în cultură în judeţele Braşov, Mureş, Caraş-Severin, Vîlcea, Prahova, Neamţ, Suceava, Vrancea etc.
Tehnologia de cultură: Arătura de vară se execută imediat după recoltarea plantei premergătoare care în cazul Mătrăgunei poate fi o cereală sau o prăsitoare ce eliberează devreme terenul, arătura de toamnă efectuîndu-se cît mai devreme, la 30—35 cm adîncime, urmată de lucrările obişnuite cu grapa şi cultivatorul.
Se urmăreşte o perfectă mobilizare a solului şi distrugerea completă a buruienilor, mai ales a celor cu rizomi şi lăstari.
Cu ocazia arăturii de toamnă se dau 30 tone/ha gunoi de grajd.În lipsa acestuia se incorporează în sol 45—55 kg/ha s.a. fosfor şi 25—30 kg/ha s.a. potasiu, iar în primăvară înaintea cultivatorului se dau 30—35 kg/ha s.a. azot.În anii următori, dacă terenul nu este suficient de fertil, se introduc primăvara cu cultivatorul 300 kg /ha gunoi de păsări amestecat cu 6 părţi mra-niţă sau 10—15 kg /ha s.a. fosfor şi aceeaşi cantitate de azot.
Înmulţirea se face prin sămînţă sau rădăcini.
Semănatul direct în cîmp cere lucrări agrotehnice atente, terenuri bogate, cu structură glomerulară şi curate de buruieni.
Însămînţarea se face în pragul iernii, iarna pe zăpadă sau primăvara devreme, cu maşina în rînduri, la o distanţă de 60 cm între ele. La un hectar este nevoie de 6 kg sămînţă cu puritatea de 98%, germinaţia de 70% şi umiditatea maximă de 12%. Greutatea medie a 1000 seminţe este de cea 1,016 g, iar la un gram intră aproximativ 985 seminţe. Sămînţă se amestecă cu 100 g seminţe de salată ca plantă indicatoare. Adîncimea de semănat este de 1—2 cm.
Pe terenurile ce formează crustă, rîndurile se presară cu mraniţă (0,5 cm grosime). Se recomandă ca rîndurile să fie tăvălugite cu mici tăvălugi ce se fixează după brăzdarele semănătorii, după care se pune mraniţa. În acest caz plantele răsar într-un timp de 2 ori mai scurt. La însămînţarea direct în cîmp primăvara devreme, seminţele se pun obligatoriu la stratificare (50 — 60 zile la temperatura între 0 şi 2 C).
Pentru înmulţirea prin răsaduri sau butaşi se folosesc plante tinere, special crescute în straturi, din plantaţiile ce urmează a fi desfiinţate sau rădăcini tinere din flora spontană. În primul caz se face o cultură în straturi reci, alegînd pentru aceasta terenuri fertile şi suficient de umede, în care se seamănă primăvara devreme. Pentru plantarea unui hectar sînt necesare 200 m2 straturi şi 1 kg sămînţă.
În cel de-al doilea caz, rădăcinile plantelor se scot toamna, la sfîrşitul perioadei de vegetaţie şi se transplantează pe terenul definitiv de cultură, imediat ce au fost scoase din pămînt sau primăvara devreme. Bine se înrădăcinează cele cu lungimea de 18—20 cm, avînd coletul îngropat cu 3—4 cm mai jos de suprafaţa terenului. Intervalul de plantat va fi de 60 cm între rînduri, iar distanţa între plante pe rînd va fi de 30 cm.
Întreţinerea culturii constă în aplicarea a 3 — 4 praşile mecanice şi 1—2 manuală. În cazul formării crustei înainte de răsărirea plantelor, aceasta se înlătură cu grapa stelată şi o praşilă superficială oarbă. După răsărire, cînd plantele au 5 —6 frunze adevărate, se execută a doua praşilă cu care ocazie se face şi rărirea plantelor pe rînd la distanţa de 30 cm, lăsîndu-se 2 fire alăturate. Restul praşilelor se dau în genere după recoltarea fiecărui rînd de frunze.
În anii II şi III se face întinerirea culturii.În acest scop, după prima sau a doua recoltare de frunze, se seceră tulpinile la 10 cm de pămînt, ceea ce provoacă lăstari puternici, cu frunzele mari, bogate în alcaloizi. Se prăşeşte de 2—3 ori.
De la Mătrăgună se recoltează frunzele, vîrfurile tulpinilor şi rădăcinile, iar seminţele numai la cerere.
La începutul înfloririi se recoltează frunzele împreună cu vîrfurile tulpinilor. Recoltările următoare se fac la fiecare 4—5 săptămîni. Frunzele se recoltează cu peţiol, care este mai bogat în alcaloizi, înlăturîndu-se cele îmbătrînite, mîncate de insecte, îngălbenite sau bolnave. Frunzele se rup trăgînd în jos, folosind ambele mîini şi se adună în săculeţe legate de brîul culegătorului.
Nu este admisă recoltarea frunzelor pe rouă sau imediat după ploaie, întrucît se înnegresc şi sînt mai sărace în alcaloizi.
Un hectar produce 700—900 kg frunze deshidratate.
Rădăcinile se scot în toamna anului II sau III de cultură, după ce s-au vestejit frunzele, iar tulpinile au început să se îngălbenească.
Un produs de bună calitate se obţine din rădăcinile cărnoase şi mustoase. Cele îmbătrînite, seci şi lemnificate şi-au pierdut cea mai mare parte din substanţele active. Acestea nu se recoltează. Rădăcinile cresc adînc în pămînt, iar la scoatere adesea se rup, de aceea se scot cu multa atenţie folosind plugul cu desfundător, cazmaua, tîrnăcopul sau furca cu 2—3 dinţi de fier, după felul terenului.
La hectar se obţin 2 000—3 000 kg rădăcini în stare uscată.
Pentru obţinerea de seminţe se rezervă parcele cu plante bine dezvoltate şi sănătoase. În anul recoltării seminţei frunzele nu se recoltează pentru a nu slăbi plantele. Fructele coapte de mătrăgună trebuie să aibă culoarea neagră lucioasă. Se adună succesiv pe măsura coacerii. Fructele adunate se usucă în poduri, aşezate în straturi subţiri, pe rame, iar după uscare se freacă şi se dau prin sită pentru eliminarea pieliţelor şi a părţii cărnoase.
Alt procedeu de obţinere a seminţelor: fructele proaspete se zdrobesc, se pun într-o cadă de lemn unde se macerează 4—5 zile, după care se spală pe site, se usucă şi se vîntură. Macerarea trebuie să fie cît mai scurtă, pentru ca sămînţa să nu piardă din puterea de germinaţie. La hectar se obţin 500 — 600 kg seminţe.
Bolile, dăunătorii şi mijloace de combatere: Dintre dăunători se semnalează atacul larvelor cărăbuşului de mai şi puricii Mătrăgunei. Combaterea se face prin mijloacele cunoscute împotriva acestor dăunători, astfel larvele cărăbuşului de mai se combat cu Lindatox 3, Duplitox 3 + 5 (25 Kg /ha) şi respectarea măsurilor de igienă culturală, iar puricii cu Pinetox (15 — 20 Kg/ha). Ca şi la alte Solanaceae, se observă adesea atacul gîndacului din Colorado (Leptinotarsa decemlineata).
Recoltarea produsului din flora spontană: Partea subterană are o primă perioadă de recoltare în luna aprilie, cînd alcaloizii sînt încă concentraţi aici. începînd din luna mai, conţinutul scade (se vede cum baza tulpinii devine vineţie, semn al migrării alcaloizilor). A doua perioadă de recoltare este din septembrie pînă la primul îngheţ, cînd alcaloizii au coborît din părţile aeriene. Se scot cu sapa sau cazmaua rizomii cu rădăcinile plantelor viguroase de 2—4 ani. Pentru a se asigura înmulţirea plantei, partea rizomului cu muguri se taie şi se pune imediat în pămînt, putîndu-se recolta din nou după 2—3 ani.
Frunzele se recoltează, avînd conţinutul maxim de alcaloizi cu puţin înainte de înflorire şi pe timpul înfloririi, respectiv în lunile iulie-august. Ele se rup cu peţiol cu tot, acesta avînd un conţinut foarte bogat. Se evită frunzele atacate de insecte, îngălbenite etc.
Studiile făcute în numeroase ţări, inclusiv la noi, au arătat că este mai economică utilizarea în întregime a părţilor aeriene nelignificate, care au conţinut ridicat de alcaloizi, obţinîndu-se astfel o cantitate de materie primă cu cea 40% mai mare. Acest produs este introdus în numeroase farmacopee sub numele de Herba Belladonnae.
Pe timpul recoltării trebuie luate măsuri severe de protecţia muncii. Astfel, după lucru se spală bine mîinile cu apă şi săpun; nu se ating mîncarea, ţigările cu mîinile nespălate; nu se admit sub nici un motiv copii la recoltare. Aceleaşi precauţii trebuie luate şi pe timpul prelucrării.
Pregătirea produsului în vederea prelucrării: Rizomii cu rădăcini se curăţă de părţile aeriene, apoi se spală în apă foarte repede, deoarece alcaloizii sînt solubili (Atenţie la locul unde se face spălarea, astfel ca apa să nu fie băută de animale sau să nu ajungă în fîntîni sau ape curgătoare, putînd provoca cu uşurinţă accidente). După spălare se face zvîntarea, apoi produsul este curăţat de rădăcini seci sau lemnificate, înlăturîndu-se şi rădăcinile secundare prea subţiri. Deoarece este necesar ca uscarea să se facă cît mai repede, rizomii cu rădăcinile se fasonează în bucăţi de cea 10 cm, iar cele groase se despică şi în lung. Uscarea naturală se recomandă numai pe timp mai cald, în încăperi încălzite sau poduri bine aerisite. Dacă aceste condiţii nu sînt posibile (mai ales spre sfîrşitul toamnei), este obligatorie uscarea artificială la 50 — 60°, altfel produsul fermentează şi se brunifică.
Frunzele se usucă la umbră în strat subţire, în locuri bine aerisite sau înşirate pe sfoară ca frunzele de tutun. La uscător se va utiliza de asemenea o temperatură de 50—60°.
Randamentul la uscare: — pentru rizomi cu rădăcini 4—5/1 ; — pentru frunze 6—7/1.
Condiţiile tehnice de recepţie admit la frunze peţiolii ca şi vîrfuri tulpinale foliate pînă la 10 cm, ca impurităţi — max. 5% frunze înnegrite şi max. 3% alte părţi din plantă, corpuri străine minerale şi organice — max. 0,5% pentru fiecare, umiditate max. 13%, iar conţinutul în alcaloizi trebuie să fie cel puţin de 0,30%.
Rizomii cu rădăcinile trebuie să se prezinte sub formă de bucăţi de 5—15 cm lungime, întregi sau despicate, avînd un conţinut de impurităţi de max. 3% rădăcini lignificate, cioturoase, seci şi max. 5% rădăcini brunificate la interior, corpuri străine organice — max. 0,5% şi minerale max. 1%, umiditate — max. 13%, iar conţinutul în alcaloizi totali — min. 0,45%.
Compoziţie chimică mătrăgună: Frunzele conţin 0,20—0,70% alcaloizi totali care se exprimă analitic în hiosciamină. Complexul alcaloidic este format din: alcaloizi volatili monociclici ca priolidina, higrina, belaradina etc.; alcaloizi esteri ai tropanolului ca hiosciamină (levogiră), atropină (racemică), ambii esteri ai acidului tropic cu aceeaşi formulă brută, atropamină sau apoatropina — ester al acidului atropic şi beladonina — dimer al apoatropinei sau ester al acidului betaizotropic; esteri ai scopanolului — tropanoli cu o grupare epoxid.
Frunzele mai conţin acid crizatropic sau scopoletol (ß-metil-esculetină), asparagină, colină, vitamina C, substanţe minerale etc.În flora montană s-au identificat zone cu un conţinut de 0,41% alcaloizi, iar prin selecţie s-a ajuns la 0,50—0,60% alcaloizi totali.
— Rădăcinile conţin 0,40—0,80% alcaloizi asemănători cu cei din frunze;În rădăcina proaspătă predomină hiosciamina care prin uscarea şi prelucrarea rădăcinii se transformă parţial în produsul racemic; alcaloizi cu nucleu pirolic — belaradina sau cuschigrina; amidon, scopoletol, mucilagii, substanţe minerale etc.În flora montană din ţara noastră s-au descoperit zone cu plante conţinînd 0,80% alcaloizi totali în rădăcinile recoltate în luna mai.
Acţiune farmacodinamică — utilizări terapeutice: Alcaloizii din această specie au următoarele acţiuni principale: blochează receptorii colinergici de la nivelul sinapselor neuroefectoare parasimpatice şi accelerează ritmul cardiac; diminuează mişcările peristaltice intestinale şi micşorează secreţiile, calmează spasmele musculaturii netede; în doze mai mari excită sistemul nervos central şi provoacă midriază (dilată pupila). Acţiunile farmacodinamice menţionate se evidenţiază atît la nivelul tubului digestiv, căilor biliare, ureterului şi vezicii urinare, cît şi la nivelul musculaturii bronşice. Dozele mici de atropină produc scăderea secreţiei salivare urmată de uscarea mucoasei bucale şi faringiene. Aceste fenomene se manifestă prin sete şi răguşeală. Secreţiile gastrice, pancreatice şi bronşice scad de asemenea, iar secreţia sudorală este şi ea diminuată, în doze mai mari se produce la început bradicardie apoi tahicardie prin parasimpaticoliză. În doze şi mai mari, cînd alcaloizii devin accentuat toxici pentru organism, se instalează o stare de excitaţie psihică urmată de delir şi halucinaţii.
Alcaloizii din Atropa belladonna, sub formă de produse farmaceutice, precis dozate, se utilizează în spasme ale musculaturii netede, enterocolite spastice, hipersecreţii digestive şi bronşice şi în stări astmatice. Frunzele intră în compoziţia ţigărilor antiastmatice. Pulberea de rădăcină, frunză şi alcaloizii extraşi din această specie intră în numeroase formule magistrale şi produse farmaceutice, printre care: Bergofen-retard, Bergonal, Fobenal, Foladon, Distonocalm etc.
Ambele materii prime cît şi tinctura, siropul, extractul şi atropină din această specie figurează în F. R. IX.
Confuzii: Mătrăguna se poate confunda cu următoarele specii din flora spontană (fig. de mai jos):
— Scopolia carniolica Jacq. (Mutulica) care vegetează în aceleaşi locuri ca şi mătrăguna (tăieturi, doborîturi, lăstărişuri din zona montană). Caractere de deosebire: — rizom brun închis cu noduri şi strangulaţii (la Mătrăgună este brun-deschis şi neted); — frunzele sînt pe toată tulpina alterne (la Mătrăgună obligatoriu la partea superioară sînt cîte 2 la un nod, dintre care una mult mai mare); — înfloreşte mult mai devreme (martie-aprilie) faţă de Mătrăgună (iulie-august) — corola galbenă-verzuie (la Mătrăgună brună-roşcată sau violacee la exterior şi brună-gălbuie cu vine violete la interior);; — fructul uscat de tip pixidă cu căpăcel (la Mătrăgună fruct cărnos de tip bacă).
— Phytolacca sp. (Cîrmîz) — vegetează în special pe coaste mai uscate şi însorite. Caractere de deosebire: — pete albicioase lunguieţe pe suprafaţa rizomului — frunze dispuse numai altern; — florile mici, dispuse în ciorchine (la Mătrăgună sînt mai mari şi solitare); — fructele sînt tot bace dar violacee şi aşezate în formă de strugure.
Deosebiri între Atropa belladonna şi unele specii substituente:
a— aspectul rizomilor la Atropa (A) şi Scopolia (S):
b— dispoziţia frunzelor de la partea superioara a tulpinii la Atropa (A) şi Scopolia (S);
c—fructul la Atropa (A)—bacă la care se observă caliciul persistent şi la Scopolia
(S)—pixidă cu câpăcel;
d — dispoziţia florilor la Atropa (A) şi Phytolacca (P).
Alte articole din aceasta categorie:
Dacă puteţi să ne ajutaţi la traducerea oricărui articol în orice limbă străină vă rugăm să ne lăsaţi un mesaj la rubrica contact! Mulţumim!