+ Hyoscyamus niger L.
Măselariţă;
Fr. Jusquiaume noire; G.: Schwarzes Bilsenkraut: M. Bolondito belendek; R.: Belena ciornaia
Caractere de recunoaştere: Planta: Specie ierboasă bianuală (forma pallidus, mai rar anuală (forma agrestis, acoperită în întregime cu peri glanduloşi-viloşi, înaltă pînă la 1 m, cu miros greu, neplăcut, ce dispare la uscare; rădăcină: pivotantă, groasă de 2—3 cm la plantele bianuale, îngroşată ca un nap spre partea superioară, galbene sau brune-deschis; tulpina: rareori ramificată, slab muchiată, verde, cu peri lungi pînă la 0,5 cm; frunze: dispuse altern, ovale, cu margine puternic scobită (sinuate), moi, păroase şi lipicioase; cele inferioare sînt peţiolate, cele superioare sesile, iar nervura proeminentă pe faţa inferioară; la plantele bianuale, În primul an apare o rozetă de frunze foarte mari (cea 30 cm); de aceea în cultură se folosesc numai forme bienale care, formînd în primul an această rozetă din frunze foarte dezvoltate, asigură o producţie ridicată; florile: sînt sesile, dispuse la subsuoara unor frunze dinspre vîrful tulpinii, au caliciu tubulos de 1—2 cm (crescînd la fructificare pînă la 3 cm), cu peri aspri, corolă uşor bilateral simetrică, din 5 petale unite, de culoare galbenă-murdară, cu gîtul violet şi cu o reţea violet-roşiatică; fructul: pixidă (capsulă cu căpăcel) biloculară, cu căpăcelul rostrat, acoperită în cea mai mare parte cu caliciul persistent, în interior cu numeroase seminţe reniforme sau sferice, brun-cenuşii.
Înflorire: VI-VIII.
Materia primă: Folium Hyoscyami - frunze peţiolate, oval alungite de 5—-20 cm lungime şi 3-10 cm lăţime, moi, pe faţă verzi-închis, pe dos spălăcit verzui-cenuşii, acoperite cu peri lungi pe ambele feţe, împreună cu vîrfurile tulpinale de cel mult 5 cm lungime. Mirosul neplăcut, caracteristic, gustul amărui, slab sărat. Materia primă Hvoscyami folium figurează în F. R. IX.
Ecologie, răspîndire în flora spontană şi zonare în cultură: Factorul ecologic de bază este excesul de săruri minerale, în special de N, în sol, De aceea, planta creşte în principal în locuri puternic gunoite (în special unde se depozitează gunoiul, pe lîngă stîne), în locuri rămase necultivate, pe lîngă drumuri. în flora spontană, datorită intrării în circuitul agricol a tuturor terenurilor apte pentru cultură, a utilizării integrale a gunoiului de grajd şi compostului ca îngrăşăminte naturale, ca şi a utilizării erbicidelor, specia este din ce în ce mai puţin răspîndită, întîlnindu-se mai mult exemplare izolate, diseminate. De aceea, la această specie se pune tot mai serios problema acoperirii necesarului exclusiv pe recoltele obţinute din culturi.
Planta solicită lumină directă şi are pretenţii destul de ridicate faţă de temperatură, răsărind la 8—12°, dar în cele mai bune condiţii se face la temperaturi mai ridicate -în jur de 20°. Planta nu suportă în perioada de vegetaţie temperaturi sub 3°. Temperaturile mai scăzute în timpul vegetaţiei influenţează pe două căi: pe de o parte se formează frunze mai mici şi planta îşi desfăşoară ciclul biologic mult mai repede, iar pe de altă parte conţinutul în alcaloizi este mult scăzut. Plantele bianuale nu rezistă peste iernile geroase cu solul descoperit.
Faţă de sol măselariţa are de asemenea pretenţii ridicate, solicitînd soluri uşoare care se încălzesc uşor, bogate în substanţe nutritive, bine drenate, cu reacţie neutră, cele mai potrivite fiind cernoziomurile.
Dat fiind cerinţele pe care le are, Măselariţa se recomandă a fi cultivată în Cîmpia de Vest şi Cîmpia Bărăganului.
Tehnologia de cultură: Pentru Măselariţa, ca plante premergătoare sînt bune toate culturile ce lasă terenul nesecătuit în substanţe nutritive şi curat de buruieni (prăsitoare îngrăşate, ierburi perene, leguminoase etc). Pe acelaşi teren revine după 4—5 ani. Se recomandă o arătură adîncă de toamnă la 22-28 cm, care rămîne în brazdă crudă peste iarnă. Odată cu executarea arăturii de toamnă se incorporează în sol sub brazdă 30 t/ha gunoi de grajd bine fermentat sau 45—50 kg/ha s.a. fosfor şi 25—30 kg/ha. s. a. potasiu, iar primăvara 30-40 kg /ha s.a. azot. Primăvara, imediat ce terenul s-a zvîntat, se grăpează puternic perpendicular şi paralel cu arătura. Cînd terenul este bătătorit sau îmburuienit, se lucrează cu cultivatorul în agregat cu grapa stelată sau cu combina torul. Prin lucrările de primăvară se urmăreşte conservarea umidităţii, distrugerea scoarţei şi a buruienilor, lucrări ce se execută cu o săptămînă înainte de însămînţare pentru ca pămîntul să aibă timp să se aşeze, iar sămînţa să poată fi introdusă în mod uniform şi în contact cît mai bun cu solul. în situaţia în care, în momentul semănatului, terenul este prea afînat, se recomandă un tăvălug dat înainte de însămînţare.
Însămînţarea se face primăvara foarte devreme sau în ferestre. Se seamănă cu maşina Saxonia, SU-29 sau SUP-21 la care se ataşează cutii pentru seminţe mici, iar la brăzdare limitatoare de adîncime. Însămînţarea se face la intervale de 50 cm şi la adîncimea de 1 cm. Pentru un hectar sînt necesare 6 kg sămînţă cu puritatea de 97%, germinaţia de 75% şi umiditatea maximă de 12%. Greutatea medie a 1000 seminţe este de cea 0,4515 g, iar la un gram intră aproximativ 2 219 seminţe.
Pentru o mai mare siguranţă în executarea primelor lucrări de întreţinere, se recomandă a se însămînţa cu o plantă indicatoare (circa 100 g sămînţă de salată).
Imediat ce se disting rîndurile, se execută prima praşilă superficială şi se plivesc buruienile pe rînd. Cînd plantele au 4—5 frunze, se aplică a doua praşilă, care va fi mecanică şi manuală. Cu această ocazie, se execută şi rărirea plantelor pe rînd la distanţa de 20 cm, lăsîndu-se pentru o mai mare siguranţă cîte 2 plante apropiate. Pînă la încheierea ciclului vegetativ, după fiecare recoltare, se vor da încă 2—3 praşile mecanice.
Recoltarea frunzelor se face numai pe timp uscat, treptat, pe măsură ce ajung la completa dezvoltare. Momentul optim de recoltare este la începutul înfloririi.La hectar se obţin 700—800 kg frunze în stare deshidratată.
Pentru obţinerea de seminţe, material de înmulţire, se vor rezerva parcelele cu plante bine dezvoltate şi fără a fi atacate de boli sau dăunători. De asemenea, se va executa eliminarea florilor tardive sau slab dezvoltate. Se recomandă marcarea plantelor semincere în parcelă, în care caz de la acestea nu se vor recolta frunzele sub nici o formă. Un hectar bine îngrijit poate produce 300—400 kg seminţe, material de înmulţire.
Culturile de Măselariţa sînt atacate de făinare, dar nu se poate combate cu praf de sulf decît numai cu garanţia că recoltarea frunzelor s-a executat la 45—50 zile după tratament, în caz contrar nu este permisă recoltarea şi folosirea frunzei în tratament uman sau animal.
Recoltarea produsului din flora spontană: De la plantele anuale şi cele bianuale, în anul II se recoltează prin ciupire sau strujire numai frunzele sănătoase, întregi, neatacate de făinare (care au un aspect albicios), precum şi vîrful tulpinii cu frunze şi flori pe lungime de cea 5 cm în perioada de începere a înfloririi (iunie-iulie). De la plantele bianuale, în primul an se iau frunzele exterioare ale rozetei de frunze, în luna august. Recoltarea trebuie să se facă pe vreme frumoasă, uscată, deoarece ploile micşorează mult conţinutul de alcaloizi din frunze.
Şi la recoltarea Măselariţei, datorită toxicităţii ei, trebuie luate măsuri severe de protecţie a muncii, care constă în spălarea mîinilor după orice manipulare a plantei.
Pregătirea produsului în vederea prelucrării: După ce se îndepărtează frunzele necorespunzătoare şi se spală frunzele murdare de pămînt, ele se pun la uscat într-un singur strat sau înşirate pe sfoară ca tutunul, la umbră, în locuri bine aerate. La frunzele foarte dezvoltate, pentru o uscare rapidă şi uniformă, se secţionează peţiolul cărnos şi nervura principală. Frunzele se întorc cu mare atenţie pentru a nu se sfărîma, la început chiar de două ori pe zi. Deoarece printre peri reţine totuşi mult pămînt şi praf, după uscare se sitează. Uscarea artificială se face la 40—50°.
Randamentul la uscare 7—9/1.
Condiţiile tehnice de recepţie admit în produs, în afară de frunzele peţiolate şi vîrfuri tulpinale pînă la 5 cm, max. 3% impurităţi (frunze brunificate sau înnegrite), corpuri străine minerale şi organice - max. 1% pentru fiecare, umiditate - max. 13%.
Compoziţie chimică: Părţile aeriene proaspete conţin alcaloizi între care 1-hiosciamina şi scopolamina, iar rădăcina mai conţine în plus cuschigrina; în diferite stadii de vegetaţie, planta conţine şi alţi alcaloizi care sînt prezenţi şi în A. belladonna ca: atropamina, tropina, scopina şi scopolina, iar la uscarea materiei prime o bună parte din hiosciamină se transformă în atropină. Conţinutul alcaloidic în frunze este relativ mic (0,04—0,07%) iar în rădăcini ceva mai mare (0,08—0,17%).
Frunzele mai conţin ulei volatil şi ulei gras, substanţe antibiotice, vitamina C şi săruri minerale.
Acţiune farmacodinamică-utilizări terapeutice: Similară cu cea descrisă la A. belladonna, dar mult mai slabă datorită conţinutului mai scăzut în principii active. Utilizările terapeutice sînt aceleaşi, în plus, în anumite stări de excitaţie motorie sau maniacală, în boala Parkinson etc.
Observaţii: în Banat vegetează şi specia Hyoscyamus albuş L. cu flori palid galbene, nereticulate, care se poate recolta împreună cu specia de bază, avînd aceleaşi substanţe active.
Alte articole din aceasta categorie:
Dacă puteţi să ne ajutaţi la traducerea oricărui articol în orice limbă străină vă rugăm să ne lăsaţi un mesaj la rubrica contact! Mulţumim!