Lufa
Luffa cylindrica (L.) Roem.
Caractere de recunoaştere: Planta: Specie anuală monoică, exclusiv de cultură, volubilă, care se urcă pînă la 3—6 m; rădăcina: uşor îngroşată; tulpina: cilindrică, aspră, cu cîrcei ramificaţi; frunze: palmat-lobate, cu 5—7 lobi; flori: mari, galbene, tubuloase sau campanulate; fruct: peponidă alungită, cilindrică, lungă pînă la 50 cm, verde, netedă, se deschide cu un capac; în interior prezintă mezocarpul fibros, spongios şi reticulat.
înflorire: VI - VIII.
Materia primă: Fructus Luffae — formată din mezocarpul fibros al fructului spălat şi uscat, fără seminţe. Este format dintr-o masă reticulată, elastică şi compactă de fibre celulozice. De culoare albă-gălbuie pînă la galbenă-închis, uniformă, fără pete. Nu are nici miros şi nici gust.
Ecologie şi zonare în cultură: Specie de lumină directă, umbrirea ducînd la întîrzierea înfloririi şi fructificării, iar fructele nu mai apucă să se matureze.
Deosebit de pretenţioasă faţă de temperatură, răsare numai la peste + 10... +12°, iar plantulele sînt uşor distruse de îngheţuri tîrzii de primăvară. De asemenea, temperaturile scăzute în timpul fructificării duc la inhibarea creşterii fructului, care rămîne de dimensiuni reduse. De asemenea, creşterea fructelor este inhibată şi de curenţii de aer.
Are cerinţe ridicate şi faţă de umiditate şi sol, avînd nevoie de un sol afînat, bine structurat, uşor şi permeabil, dezvoltîndu-se bine pe cernoziomuri şi soluri de luncă.
Se recomandă cultura în Cîmpia de Vest (judeţele Arad şi Timiş), Cîmpia Olteniei (sudul judeţului Dolj), Cîmpia Burnazului (Teleorman şi Ilfov).
Tehnologia de cultură: Cele mai bune premergătoare sînt prăsitoarele bine îngrăşate cu gunoi de grajd fermentat şi care lasă terenul curat de buruieni. Deoarece se însămînţează direct în cîmp sau se plantează numai după ce terenul are timp de 3—4 zile o temperatură de +10 ... +12°C şi după ce a trecut pericolul brumelor tîrzii de primăvară solicită o lucrare grădinărească a terenului cu obligaţia de a folosi acele utilaje de mobilizare care conservă în grad absolut umiditatea din sol, condiţie obligatorie de reuşită deplină a culturii. Poate reveni pe aceeaşi solă după 4—5 ani. De asemenea, nu suportă să urmeze după o altă cucurbitacee (pepene, castravete etc), decît la acelaşi interval de timp.
Producţii bune de bureţi vegetali se pot obţine la noi numai dacă cultura se amplasează în locuri în care suma temperaturilor din an atinge 4 200— 4 800°C. De aceea, se recomandă să se cultive prin răsaduri. Lucrările de bază sînt cele obişnuite, toamna se ară la 30—35 cm adîncime şi se lasă în brazdă crudă peste iarnă. Cu această ocazie, se încorporează în sol 30—40 t /ha gunoi de grajd bine descompus la care se adaugă 45—60 kg /ha s.a. fosfor şi 15— 30 kg /ha s.a. potasiu, iar în primăvară 50—70 kg/ha s.a. azot. În răsadniţe calde plantele se stropesc din două în două zile cu o soluţie de 260 g azotat la 100 1 apă (doză pentru 60 m2), iar după aceasta se pulverizează apă curată.
Primăvara terenul se va lucra cu cultivatorul în agregat cu grapa cu discuri sau cu combinatorul urmat de grape date perpendicular şi oblic pe arătură.
Buretele vegetal poate fi înmulţit prin sămînţă fie în răsadniţe calde (necesarul de răsadniţe pentru obţinerea răsadurilor unui hectar este de 60— 80 m2), fie direct în cîmp (dacă primăverile sînt timpurii şi fără brume tîrzii, iar toamnele sînt foarte tîrzii şi călduroase), Însămînţările în răsadniţe se fac în prima decadă a lunii martie.
Pentru reuşita plantărilor, semănatul se face în ghivece de pămînt cu dimensiunile de 8x8x6 cm sau în brazde înţelenite, întoarse cu faţa în jos. Ghivecele se pot face din o parte argilă curată (fără nisip), o parte mraniţă, o parte turbă măruntă sau, în lipsa acesteia rumeguş de lemn şi o jumătate parte bălegar de vacă fără paie. Această compoziţie se amestecă bine şi se udă în aşa fel ca să rezulte o pastă nu prea groasă. Ghivecele de pămînt se mai pot prepara şi din o parte pămînt de ţelină şi trei părţi mraniţă măruntă din răsadniţă sau pămînt turbos. Pentru un hectar sînt necesare 3 kg sămînţă cu puritatea de 95%, germinaţia 85% şi umiditatea maximă de 12% şi 12 500 ghivece, inclusiv rezerva de circa 20% pentru completarea eventualelor goluri.
Plantarea răsadurilor sau a ghivecelor cu răsad în cîmp are loc în luna mai (15—20), înainte ca rădăcinile să iasă afară din ghiveci, la un interval de 1,5 m între rînduri şi la distanţe de 70 cm între plante pe rînd. În regiunile cu climă mai dulce se poate însămînţa şi direct în cîmp, în cuiburi. În cuib se pun 3—4 seminţe la o adîncime de 1,5—2 cm. Terenul se ţine curat de buruieni şi afînat pe tot timpul vegetaţiei, în care scop se execută cel puţin 3 praşile. Pentru o mai bună coacere a fructelor, plantele se pun pe araci sau spalieri. Cea de-a doua variantă este de recomandat deoarece pe spalieri vrejii se dezvoltă mai viguros şi se recoltează mai multe fructe cilindrice şi drepte. Pentru o mai bună dezvoltare nu se lasă pe plantă mai mult de cinci fructe, în care scop se ciupesc vîrfurile florale. Pe timp de secetă, terenul se irigă pînă ce plantele înfloresc. În acest caz, se trasează cu rariţa, din două în două rînduri, cîte un bilon.
Fructele sînt ajunse la maturitate cînd codiţa s-a veştejit, vîrful inferior s-a îngălbenit, iar prin lovire scot un sunet asemănător cu al pepenilor verzi copţi. În acest moment se recoltează cu mîna prin ruperea de pe vrej. Cînd opun rezistenţă se mai lasă cîteva zile, semn că nu sînt încă coapte. În orice caz, recoltarea trebuie făcută înainte de primul îngheţ de toamnă din localitate.
Un mare pericol la cules îl prezintă ploile care alterează foarte repede fructele. Recolta la hectar poate ajunge la 50—120 mii bucăţi şi 350—650 kg seminţe.
Pregătirea produsului în vederea prelucrării: Fructele culese se usucă la soare sau în locuri adăpostite. Pentru a obţine buretele de baie, de la fructe se îndepărtează seminţele, substanţa mucilaginoasă, cărnoasă şi coaja. Seminţele se recoltează prin desprinderea căpăcelului din vîrful fructului, după care se scutură. Pentru înlăturarea substanţelor mucilaginoase şi a cojii, fructele se ţin în apă fierbinte 10 minute. Această operaţie se repetă de cîteva ori. De fiecare dată fructele se storc uşor şi se cojesc. Cînd nu mai au substanţă mucilaginoasă, fructele se introduc în apă rece şi se îndepărtează ultimele resturi de coji. După aceasta bureţii se înşiră pe o sfoară şi se aşază la uscat. Seminţele rezultate se usucă şi pot fi folosite ca materie primă pentru extragerea uleiului comestibil sau ca material de înmulţire.
Raportul de greutate pentru evaluare este de 5 000 bucăţi bureţi vegetali de baie egal cu 100 kg.
Condiţiile tehnice de recepţie cer ca produsul să nu conţină corpuri străine, bureţi cu fibre putrede sau pătaţi, precum şi bureţi de lungime sub 16 cm şi lăţime luată la mijloc sub 4 cm. Bureţii se calibrează apoi după mărime pe categorii în funcţie de următoarele dimensiuni:
Cal. I — lungime minimă ( cm ) 20; grosime minimă ( cm ) 5.
Călit. II — lungime minimă ( cm ) 16; grosime minimă ( cm ) 4.
Umiditatea: fructe bine uscate.
Compoziţie chimică: întreaga plantă conţine substanţe amare (cucurbitacin B); seminţele conţin saponozide care prin hidroliză dau acid oleanolic şi o triterpen-sapogenină neutră, galactoză, arabinoză, xiloză şi ramnoză.
Acţiune farmacodinamică — utilizări terapeutice: acţiunea specifică acestei plante nu a fost studiată. În trecut se utiliza empiric rădăcina ca purgativ. Fructele proaspete, bogate în mucilagii, erau considerate ca emoliente, iar în stare uscată se foloseau odinioară în chirurgie ca absorbant; a rămas şi azi foarte apreciat ca burete de baie, în ciuda apariţiei celor din mase plastice, faţă de care are calităţi superioare.
Alte specii cu importanţă medicinală
Bryonia alba L. (Cucurbăţea; Mutătoare) — Plantă perenă agăţătoare, cu rădăcină groasă, napiformă, frunze palmat lobate, flori unisexuate monoice. Fructul bacă neagră.
Frecventă în toată ţara, se întîlneşte în flora spontană pe garduri, pe mărăcinişuri, locuri ruderale, vii etc.
Rădăcinile acestei specii toxice conţin triterpene tetraciclice: cucurbitacina B şi E (elaterina); un glicozid sterolic; derivaţi fenolici (acid cafeic) alcaloizi şi alcaloizi-esteri cu structura încă incomplet elucidată (brionicină, lufanină, trianospermină etc). După cercetări mai noi, o parte dintre aceste substanţe ar fi identice cu unii dintre aminoacizi existenţi în seminţe. Dintre aminoacizi s-a pus în evidenţă citrulina, acidul glutamic, α-pirazolilalanina, etilasparagina etc, o substanţă amară, enzime, substanţe minerale etc.
Cunoscută sub denumirea de Radix Bryoniae a fost utilizată în doze mici (1—2 g pulbere uscată) ca diuretic sau purgativ drastic. În doze mai mari are acţiune puternic emetică, acţionează asupra sistemului nervos central, provocînd convulsii tetanice, apoi paralizie, delir şi moartea la doze şi mai mari.
Utilizarea în uz intern a fost părăsită. Extern se mai utilizează empiric sau în medicina populară pentru calmarea algiilor de natură reumatică, în cefalee, scabie, hernie sau pentru presupusa acţiune „antitumorală". în uzul popular veterinar pentru stimularea lactaţiei la vaci.
O specie asemănătoare Bryonia dioica L. are florile dioice şi fructele la maturitate bace roşii. Conţine fitosterine, glicozizi sterolici, tanin, zaharuri, substanţe de natură triterpenică, enzime, acizi graşi, substanţe proteice care prin hidroliză dau un mare număr de aminoacizi, substanţe amare şi dulci de natură glicozidică etc. Și rădăcinile acestei specii au proprietăţi drastic purgative şi sînt toxice. Extern se utilizează empiric ca şi specia precedentă ca revulsiv în reumatism şi sciatică.
Ecballium elaterium (L.) A. Rich (Plesnitoare) — Plantă anuală, în flora spontană mai ales pe faleza Mării Negre, are caracteristic fructul care se desprinde la maturitate foarte brusc de peduncul, fiind aruncat — datorită presiunii interioare — la distanţă. Acesta conţine elaterina, cucurbitacine, hidroelatirină, acid elateric, elaterid, alcaloidul profetină şi era folosit ca purgativ drastic, cu efecte hidragoge. În Anglia se recomandă în hidropizie.
Cercetările din ultimul deceniu au readus în actualitate această specie (la fel Colocintul) datorită izolării unor substanţe cu acţiune antitumorală fără aplicaţie terapeutică pînă în prezent.
Citrullus colocynthis L. Schrad. (Colocint) — Plantă de cultură, tîrîtoare, înrudită cu pepenele verde, cu fructul de mărimea unei portocale (Fmctus Colocynthidis). Mezocarpul fructelor conţine ca şi specia precedentă produşi de hidroliză ai glicopidului colocintina (colocinteină, elaterina, hidroelaterină, glucoza), cucurbitacină E, citrulol, rezine, ulei gras, acizi organici etc.
Are acţiune purgativă drastică, iritantă. Este contraindicată în sarcină, perioada menstruală şi în perioada alăptării. Are acţiune emetică, putînd duce la intoxicaţii grave manifestate prin colici violente, scaune apoase şi repetate, enterite hemoragice, glomerulo-nefrite, cistite, uretrite, hiperemie cerebrală, colaps. Datorită acestor efecte drastice această specie nu se mai utilizează.
În unele ţări arabe, sucul proaspăt de colocint amestecat cu usturoi este întrebuinţat empiric ca antidot în muşcăturile de viperă. Decoctul are proprietăţi insecticide.
Cucumis sativus L. (Castravete) — Sucul obţinut prin presare este depurativ şi uşor laxativ. Seminţele erau utilizate odinioară pentru calmarea tusei. În uz extern, tăiat felii, se aplică pe inflamaţii şi iritaţii ale pielii, arsuri uşoare, tăieturi, pecingine. Utilizarea principală a sucului este însă în produse cosmetice.
Cucurbita pepo L. (Dovleac, Bostan) — Sub diferite varietăţi este cultivat în scopuri alimentare şi furajere. Seminţele conţin 35% ulei gras, fitosterină, cucurbitol, globulină, lecitină, avînd proprietăţi vermifuge (sub formă de sămînţă decorticată sau emulsie).
Dacă puteţi să ne ajutaţi la traducerea oricărui articol în orice limbă străină vă rugăm să ne lăsaţi un mesaj la rubrica contact! Mulţumim!