Alte specii cu importanţă medicinală din familia scrophulariaceae.
Plantă ornamentală cu corola bilabiată de diferite culori şi nuanţe între galben şi roşu-închis. Conţine glicozide de tip aucubinic: antirinozid, glucozilantirinozid; alcaloidul 4-metil-2,7. -nafthidrină şi alte baze terţiare, colină, depside ale acizilor chinici, cafeic, cumaric, ferulic etc, flavonoide (aurone, bracteatin-6-glicozid etc), antocianidină, camferol, cvercetină etc.
Această specie a fost folosită în uzul extern ca rezolutiv şi emolient. În prezent, insuficient valorificată sub aspect fitoterapeutic.
Plantă din păduri de foioase şi tăieturi, de pe marginea drumului. Tulpina are 4 muchii evidente, frunze ovate, mari şi serate, flori brune-verzui într-o inflorescenţă terminală laxă. Părţile aeriene ale plantei conţin alcaloizi cu structura incomplet elucidată, acizii cinamic, ferulic ş.a., metoxifenilacetaţi şi acizii protocatehic, vanilinic, hidroxibenzoic, cumaric, cafeic, sinapic, diosmină, linarină, aucubozid (catalpol, harpazid), fructoză, glucoza, zaharoză, rafinoză, stachioză, dulcit, manitol etc.; acid cafeic şi cinamic (în părţile subterane) etc.
Rizomii plantei au fost utilizaţi în trecut în scrofuloză, depurativ şi rezolutiv, în afecţiuni cutanate, ca vulnerar şi antihemoroidal. A fost utilizată de asemenea, în doze mari, ca vomitiv şi purgativ, antidot al turbării. Unele studii arată că rizomii şi frunzele au acţiune hipoglicemiantă, favorabilă în diabet, dar toxicitatea produsului a făcut ca — în mare măsură — să fie abandonat.
În uz veterinar popular este indicat contra „guşterului" (crup difteric). Planta este toxică pentru bovine şi cabaline.
a fost utilizată în medicina populară pentru „bube şi tăieturi".
Plantă perenă, înaltă de 20—60 cm, din locuri umede, frunze opuse cu cîte 3—5 nervuri şi margine serată, flori albe, solitare. Întreaga plantă conţine substanţe de natură glicozidică, între care: graţiolidina, care prin hidroliză produce graţiogenină şi glucoza; graţiosolina şi graţiolacrina; graţiotoxina: substanţe cu structura încă incomplet elucidată dar dintre care unele par a avea acţiune de tip digitalic; saponozide, substanţe amare, uleiuri grase, rezine, tanin, acid betulic etc.
Această specie a fost mult utilizată în trecut, în mod empiric, la cele mai diferite afecţiuni: diuretic, tonic cardiac, în hidropizie, gută, arteroscleroză, vermifug, purgativ etc.
Are acţiune purgativ-drastică şi efecte vomitive. Fiind o plantă toxică, utilizarea acestei specii este foarte limitată. Este total contraindicată în sarcină, în perioada menstruală şi în stări inflamatorii ale tubului digestiv.
Plantă mică avînd tulpinile culcate, frunze eliptice, flori cu corola din 5 petale palid-albastru-liliachii (aparent 4 petale, două fiind unite între ele). Comună, la marginea pădurilor, în pajişti şi tufărişuri.
Conţine glicozide de tip aucubinic, tanin, saponozide, substanţe amare, ulei volatil în cantităţi foarte mici, acid cafeic, vanilinic, protocatehic etc.
A fost utilizată în trecut în afecţiuni ale căilor respiratorii, ca expectorant, ca stomahic, ca diuretic, depurativ, în uzul extern ca vulnerar etc. În prezent foarte puţin întrebuinţată.
Specie din locuri umede, zone inundabile, cu frunze grase, lucioase. Considerată în trecut ca remediu anti-scorbutic şi diuretic, în sîngerări (ale gingiilor), scrofuloză, dizenterie, dureri toracice. Sucul obţinut din planta proaspătă indicat ca depurativ. În uz extern — sub formă de comprese şi cataplasme în hemoroizi, pecingine, ulceraţii de natură scorbutică, pistrui (aceleaşi indicaţii şi pentru specia V. anagalloides Guss., care are aceeaşi ecologie).
Din genul Veronica mai sînt citate şi speciile V. chamaedrys L. (Stejărel), V. teucrium L., V. montana Jusl. (Şopîrliţă de munte) şi V. prostrata L. (Coada mielului), utilizate odinioară ca stimulente şi digestive.
Specie de degetar din flora spontană, în medicina populară pentru „boli de piept".
Cercetările efectuate în ţara noastră cu privire la această specie destul de răspîndită în flora spontană au arătat că şi această specie are acţiune cardiotonică similară cu cea a speciei D. purpurea.
Specie semiparazită din regiunea alpină utilizată în medicina populară pentru vindecarea abceselor.
Specie semiparazită de mici dimensiuni, comună în fîneţe. Decoctul utilizat empiric în afecţiuni oculare (blefarită, conjunctivită, inflamaţii ale glandelor lacrimale). Se considera odinioară că întăreşte memoria.
În Statele Unite a fost utilizată pentru spălaturi nazale sau pomezi contra guturaiului.
Specie de pajişti umede, mocirloase, cu frunze penat sectate. Partea aeriană utilizată în medicina populară pentru vindecarea rănilor purulente (la fel şi specia P. silvatica L.).
Plantă semiparazită de fîneţe. În medicina populară indicată ca decoct pentru afecţiuni stomacale, „vătămătură" şi extern — macerată în untdelemn — pentru vindecarea rănilor.
Din genul Melampyrum (Sor cu frate), care cuprinde plante semiparazite, de pajişti mai uscate şi tăieturi de pădure şi cu corolă bilabiată şi bicoloră (galbenă cu purpuriu pe labiul inferior) sînt cunoscute în medicina populară M. cristatum L. — în „săgetătură" (nevralgii) şi M. bihariense Kern. în băi pentru reumatism, ca şi pentru „gălbinare" (icter).
Plantă de pădure, parazită, cărnoasă, lipsită de clorofilă; trimite haustori pe rădăcinile arborilor. Era utilizată în trecut contra epilepsiei, colicilor, crampelor — cu efecte sedative.
Alte articole din aceasta categorie:
Dacă puteţi să ne ajutaţi la traducerea oricărui articol în orice limbă străină vă rugăm să ne lăsaţi un mesaj la rubrica contact! Mulţumim!